"Cine are o limbă, are o credinţă. Cine are o credinţă, are o biserică. Cine are o biserică, are o ţară". Spunea poetul Grigore Vieru. Acest îndemn a rămas până astăzi călăuză, mai ales pentru românii rămaşi în afara graniţelor ţării.
 |
| Biserica nouă, care poartă hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena |
Mica localitate Mesici îşi impresionează vizitatorii prin bogăția peisajului încântător.
Dincolo de imagine şi peisaj, proverbul „omul sfinţeşte locul” este dovedit aici fără echivoc. Identitatea culturală românească este păstrată aşa cum a fost moştenită din străbuni. Păstrarea identității se confirmă şi prin existența fanfarei "Turturica". Înființată în anul 1934, a fost şi a rămas una dintre cele mai renumite fanfare românești din Voivodina. Instrumentiști acestei fanfare participă la evenimentele din viaţa comunităţii, interpretând jocuri şi cântece românești.
Prima monografie dedicată mănăstirii a fost scrisă de arhimandritul Vikentije Ljustina. Era intitulată „O scurtă istorie a Mănăstirii din Mesic, în Banatul Timișoarei, de la începuturi, în 1225, până la 1797”, avea 19 pagini și a fost tipărită la Buda. Încă nedescoperită de turismul de proximitate, aproape neștiută, ea este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Banat, iar Institutul pentru Protecția Monumentelor Culturale din Serbia a decis, în 1991, proclamarea ei drept monument de excepțională valoare. Printre prețioasele icoane ale Mănăstirii Mesici se află și Icoana Maicii Domnului, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Icoana provine de pe Muntele Athos și a fost adusă aici în anul 1803. În vechea mănăstire din Mesici, românii şi sârbii au slujit de secole.
 |
| Mănăstirea |
Așezată în căușul blând dintre dealuri, mănăstirea îşi primește credincioșii cu o liniște profundă, luminoasă. Până la despărţirea administrativă şi canonică dintre români şi sârbi din 1865, slujbele se săvârşeau în biserica mănăstirii sârbeşti, o potecă străjuită de flori ducea credincioșii la biserica veche. Lăcaşul de cult este excepțional, iar icoanele seculare se dezvăluie încă de la intrare, pe uşile vechi de lemn. Totul este restaurat şi păstrat cu grijă. Iar în penumbra bisericii ai senzația că respiri, cucernic, istorie. În urma despărţirii, reprezentanţii bisericii ortodoxe române au cerut ca mânăstirea Mesici să fie acordată românilor, purtând şi procese în faţa instanţelor judecătoreşti împotriva bisericii ortodoxe sârbe (1905). Totuşi, hotărârea definitivă a tribunalului a fost ca mânăstirea să rămână în cadrul bisericii ortodoxe sârbe (1909). De atunci, localnicii români din satul Mesici n-au mai avut propria lor biserică. După ce mânăstirea a rămas sârbilor, mesicenii reuşesc cu mari dificultăţi să ridice o capelă. În anul 1911 a fost cumpărată o casă care a fost transformată în casă de rugăciuni, iar mai târziu (1972) au fost mutate aici iconostasul şi stolurile capelei din Dobriţa, unde parohia română s-a stins. Pictura din interiorul capelei a fost realizată în anul 1984 de tânărul pictor din România Adrian Sandu, care s-a domiciliat la Mesici. În zilele noastre, începând cu anul 1983, filia Mesici este administrată de parohul de la Iablanca Cornel Juică. Iar visul dintotdeauna al sătenilor din Mesici s-a îndeplinit pe 6 aprilie 2008, când Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, alături de Preasfinţitul Daniil, Episcopul Daciei Felix, împreună cu o mulţime de preoţi din Voievodina, Timoc şi Banatul românesc, au pus piatra de temelie pentru prima biserică ortodoxă română din Mesici. Pietrele de temelie au fost aduse din România Mănăstirea Prislop. Aşadar a început construirea primei biserici creştine Ortodoxe după 80 de ani. De construcţia noului lăcaş de închinare s-a ocupat părintele paroh Cornel Juică.
 |
| Localitatea Mesici |
Trebuie specificat că Mesiciul este una dintre cele mai mici localităţi cu populaţie românească din Banatul Sârbesc. În anul 1832, la Mesici trăiau 640 de locuitori români, care se ocupau cu agricultura, pomicultura şi viticultura. Cel mai mare număr de locuitori este înregistrat în anul 1880 – 807, iar în perioada următoare numărul locuitorilor scade treptat. În anul 1921 erau 677 de locuitori, dintre care 646 români. În ultimele decenii, emigrările în occident şi stabilirea la Vârşeţ, cât şi numărul deosebit de mic de nou-născuţi au agravat şi mai mult situaţia în ceea ce priveşte numărul locuitorilor. Acum, satul numără 227 de locuitori, aproape toţi români.
Text: Adriana Petroi
Fotografii: Cornel Juică
Comentarii
Trimiteți un comentariu