Mihai Eminescu și românii din Banatul sârbesc
Marele poet Mihai Eminescu nu a avut legături directe cu românii din părțile vestice ale Banatului, găsite azi în cadrul P.A. Voivodina. Totuși, nu putem spune că ele nu au existat deloc, documentele timpului confirmând că poetul nepereche totuși întreținea unele relații și cu populația din această parte a Banatului. În primul rând, Eminescu avea un coleg de școală din localitatea Sân-Mihai, și anume pe viitorul inginer Ioan Muntean. Legătura sa cu românii din Banatul sârbesc a apărut însă și în alte împrejurări, deloc fericite pentru cei implicați în această poveste. Despre ce este vorba, veți afla în rândurile care urmează.
Părţile de sud-vest ale Banatului istoric se găseau până în 1872 în Graniţa Militară Bănăţeană, din cadrul Monarhiei Habsburgice, iar desfiinţarea ei a provocat agravarea poziţiei foştilor grăniceri, rămaşi fără privilegiile de care se bucurau până atunci. În condiţiile în care este prezentă şi o creştere considerabilă a numărului locuitorilor în lumea rurală bănăţeană, problema agrară a devenit şi mai nefavorabilă pentru familiile cu mulţi copii, dar cu pământ puţin. În curând, apar primele încercări de părăsire a localităţilor de baştină şi de emigrare a românilor bănăţeni în Dobrogea, la începutul anilor optzeci, acţiune care a suferit eşec.
Încercarea de a se coloniza în Dobrogea şi eşecul acestei acţiuni va provoca nemulţumire atât în rândul ţăranilor afectaţi direct în aceste evenimente, cât şi în opinia publică a regatului român, care a reacţionat printr-o serie de articole în ziare şi prin acţiuni de colectare de ajutor pentru ţăranii nefericiţi care au fost constrânşi să se întoarcă în localităţile de unde proveneau.
Mai concret, este vorba despre cca. 300 de familii de români provenind din localităţile actualului Banat sârbesc - din părţile de sud-vest ale Banatului istoric, şi anume din Sân-Mihai (azi Locve), Sân-Ianăş (azi Bariţe), Mărghita şi într-un număr mai mic din Petrovasâla (azi Vladimirovaţ), Alibunar şi Uzdin. Ajunse la Bucureşti, în decembrie 1881, familiile de ţărani bănăţeni au sperat că-şi vor continua drumul către Dobrogea, însă a avut loc un eveniment mai puţin aşteptat: intervenţia consulului austro-ungar la Bucureşti, care a cerut de la autorităţile României să-i întoarcă pe aceşti cetăţeni ai monarhiei dualiste în satele de unde au plecat, „temându-se ca fenomenul să nu ia caracter de masă”. Guvernul României acceptă în sfârşit şi se supune revendicărilor austro-ungare, plătindu-le ţăranilor trenul până la Vârciorova, iar de acolo, fiecare familie trebuia singură să se descurce şi să-şi găsească, în plină iarnă, posibilitatea de a se întoarce în satul natal. Situaţia acestor familii a fost una disperată, pentru că la plecare în România şi-au vândut sau lichidat tot ce aveau acasă, iar acum nu mai aveau nici bani ca să se întoarcă înapoi. Astfel, au fost nevoiţi să se întoarcă pe jos în fostele lor sate, flămânzi, istoviţi de oboseală şi de frig. În apărarea acestor nenorociţi a stat şi Mihai Eminescu, care într-un articol publicat în gazeta Timpul menţionează, printre altele, că „sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare”. Un alt nume ilustru al epocii, Mihail Kogălniceanu, în numele unui grup de deputaţi a depus o Moţiune în care a cerut ca „guvernul să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convenţiuni cari s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română”.
Despre acest eveniment nefericit s-a scris şi în alte publicaţii, atât din România, cât şi din Austro-Ungaria, precum Luminătoriul din Timişoara, Familia din Oradea Mare, Foaia diecezană din Caransebeş, Românul, România liberă din Bucureşti ş.a. Au fost organizate colecte pentru ajutorarea acestor familii (32 familii din Sân-Mihai, 48 de familii din Sân-Ianăş, 18 familii din Mărghita), la care şi-au dat contribuţia George Bibescu, Vincenţiu Babeş, Vasile Maniu, Pavel Rotariu ş.a.
Părţile de sud-vest ale Banatului istoric se găseau până în 1872 în Graniţa Militară Bănăţeană, din cadrul Monarhiei Habsburgice, iar desfiinţarea ei a provocat agravarea poziţiei foştilor grăniceri, rămaşi fără privilegiile de care se bucurau până atunci. În condiţiile în care este prezentă şi o creştere considerabilă a numărului locuitorilor în lumea rurală bănăţeană, problema agrară a devenit şi mai nefavorabilă pentru familiile cu mulţi copii, dar cu pământ puţin. În curând, apar primele încercări de părăsire a localităţilor de baştină şi de emigrare a românilor bănăţeni în Dobrogea, la începutul anilor optzeci, acţiune care a suferit eşec.
Încercarea de a se coloniza în Dobrogea şi eşecul acestei acţiuni va provoca nemulţumire atât în rândul ţăranilor afectaţi direct în aceste evenimente, cât şi în opinia publică a regatului român, care a reacţionat printr-o serie de articole în ziare şi prin acţiuni de colectare de ajutor pentru ţăranii nefericiţi care au fost constrânşi să se întoarcă în localităţile de unde proveneau.
Mai concret, este vorba despre cca. 300 de familii de români provenind din localităţile actualului Banat sârbesc - din părţile de sud-vest ale Banatului istoric, şi anume din Sân-Mihai (azi Locve), Sân-Ianăş (azi Bariţe), Mărghita şi într-un număr mai mic din Petrovasâla (azi Vladimirovaţ), Alibunar şi Uzdin. Ajunse la Bucureşti, în decembrie 1881, familiile de ţărani bănăţeni au sperat că-şi vor continua drumul către Dobrogea, însă a avut loc un eveniment mai puţin aşteptat: intervenţia consulului austro-ungar la Bucureşti, care a cerut de la autorităţile României să-i întoarcă pe aceşti cetăţeni ai monarhiei dualiste în satele de unde au plecat, „temându-se ca fenomenul să nu ia caracter de masă”. Guvernul României acceptă în sfârşit şi se supune revendicărilor austro-ungare, plătindu-le ţăranilor trenul până la Vârciorova, iar de acolo, fiecare familie trebuia singură să se descurce şi să-şi găsească, în plină iarnă, posibilitatea de a se întoarce în satul natal. Situaţia acestor familii a fost una disperată, pentru că la plecare în România şi-au vândut sau lichidat tot ce aveau acasă, iar acum nu mai aveau nici bani ca să se întoarcă înapoi. Astfel, au fost nevoiţi să se întoarcă pe jos în fostele lor sate, flămânzi, istoviţi de oboseală şi de frig. În apărarea acestor nenorociţi a stat şi Mihai Eminescu, care într-un articol publicat în gazeta Timpul menţionează, printre altele, că „sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare”. Un alt nume ilustru al epocii, Mihail Kogălniceanu, în numele unui grup de deputaţi a depus o Moţiune în care a cerut ca „guvernul să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convenţiuni cari s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română”.
Despre acest eveniment nefericit s-a scris şi în alte publicaţii, atât din România, cât şi din Austro-Ungaria, precum Luminătoriul din Timişoara, Familia din Oradea Mare, Foaia diecezană din Caransebeş, Românul, România liberă din Bucureşti ş.a. Au fost organizate colecte pentru ajutorarea acestor familii (32 familii din Sân-Mihai, 48 de familii din Sân-Ianăş, 18 familii din Mărghita), la care şi-au dat contribuţia George Bibescu, Vincenţiu Babeş, Vasile Maniu, Pavel Rotariu ş.a.
Text: prof.dr. Mircea Măran
Comentarii
Trimiteți un comentariu