Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc
Partea a II-a
 |
| Panorama oraşului Vârşeţ |
Din perioada stăpânirii otomane asupra Banatului (1552-1716) posedăm ceva mai multe date despre prezența românilor pe aceste meleaguri, dintre care unele se încadrează în izvoare legendare sau semilegendare, cum ar fi, de exemplu, cazul localității Sân-Ianăș. Anume, pe baza unui manuscris al preotului Ioan Neagoe din Sân-Ianăș din anul 1861, alcătuit după un manuscris mai vechi, dar distrus în timpul Revoluţiei de la 1848, reiese că Sân-Ianăşul este o localitate veche, întemeiată de preotul Radu Neagoe în anul 1521, împreună cu câteva familii de români veniţi din Transilvania. Stabiliţi pe locul numit Petrii, urmaşii acestora se vor muta mai târziu pe vatra actualului Sân-Ianăş. Aceste informaţii, furnizate de preotul Ioan Neagoe, nu sunt însă confirmate de alte izvoare istorice, astfel că le putem lua în considerare doar ca pe una din numeroasele legende referitoare la întemeierea satelor noastre. Pe de altă parte, localitatea se aminteşte pentru prima dată în izvoarele documentare în Catastiful din Ipek din anii 1660 şi 1666 sub numele de Sen Ianoş. O nouă atestare documentară este din anul 1713, în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş, când aparţinea nahiei Vârşeţului şi este amintită sub numele de Ianoş, având doar 6 gospodării .
Localitatea Nicolinț se amintește pentru prima dată în documentele medievale sub denumirea de Wizwar (Izvor) ca domeniu al cetății Ersomlyo (Vârșeț) , în anii 1390-1392. În anul 1459, conform cronicilor Vârşeţene, se amintesc credincioşii din Nicolinţ care veneau de sărbători la Vârşeţ. În Catastiful din Ipek sunt amintite două localităţi: Nicolinţul Mare şi Nicolinţul Mic, în 1660 anii şi 1666. Este interesant faptul că, în ciuda afirmaţiilor că cele două localităţi ar fi dispărut – Nicolinţul Mare în 1698, iar Nicolinţul Mic în 1716, în Catastif se amintesc nume de familii româneşti care există şi azi la Nicolinţ, o dovadă a continuităţii acestei populaţii într-un interval de cel puţin trei secole şi jumătate. Concret, este vorba despre familia Cinci, amintită la Nicolinţul Mare în 1666, sau familia Mateiaş, amintită la Nicolinţul Mic tot în 1666. Despre prezenţa populaţiei româneşti în cele două localităţi ne mai amintesc şi numele de Fiat, Andreiaş ş.a.
Același izvor documentar, Catastiful din Ipek, confirmă prezența românilor și în alte localități, precum Ulmu, Srediște și altele, unde se amintesc nume ca Neagoe, Fiat sau Gurilă. Chiar și denumirile unor localități, păstrate în documentele de pe timpul stăpânirii turcești, confirmă că în ele în epoca otomană trăiau români. Denumirea de Ulmu care s-a păstrat și azi pentru acestă localitate, sau Morminta, în apropierea actualului Plandiște, reprezintă o dovadă că pe acest spațiu românii trăiau din cele mai vechi timpuri împreună cu sârbii și cu alte etnii. Banatul a fost din timpuri străvechi un mediu multietnic și multicultural.
Andrei Vasici, primul monograf al Vârşeţului, în monografia sa din anul 1859 susţine faptul că sârbii şi românii au trăit în Vârşeţ şi împrejurimi încă înainte de cuceririle otomane. Despre prezenţa românilor la Vârşeţ încă din cele mai vechi timpuri ne informează, ce e drept pe baza tradiţiei orale, istoricul Nicolae Tincu Velia, în lucrarea sa Istorioară bisericească politico-naţională, publicată la Sibiu în 1865. Acesta aminteşte şi faptul că în anii 1641-1646 a avut loc colonizarea românilor din Oltenia, în număr de cca. 13 000, dintre care unii s-au stabilit la Vârşeţ. Acelaşi autor, într-o altă lucrare a sa , publică şi o legendă referitoare la înfiinţarea Vârşeţului, pe care, desigur, nu o vom încadra printre sursele importante referitoare la prezenţa românilor în acest oraş.
Este foarte greu a stabili numărul românilor din Vârşeţ până la mijlocul secolului al XIX-lea, însă afirmăm că aceştia trăiau în oraş din timpuri străvechi, ceea ce o confirmă atât tradiţia orală, cât şi izvoarele scrise. Încă în Catastiful din Ipek (Peć) se pot găsi nume româneşti printre locuitorii Vârşeţului, care au dat contribuţii pentru Patriarhia sârbească. Astfel, în anii 1660 şi 1666 se aminteşte Negoie (Neagoe) (dovadă a originii olteneşti a unor români din Vârşeţ, fiind vorba despre un nume caracteristic pentru această zonă), iar apoi şi Fiat (nume des întâlnit în trecut printre românii din Banat).
Cunoscutul istoric român Nicolae Iorga în lucrarea sa Observații și probleme bănățene, tipărită la București în anul 1940, subliniază că în Memoriile lui Petru Șuțu, protopopul Vărădiei de la jumătatea secolului al XVIII-lea, se amintește că înainte de alungarea turcilor din Banat, deci înainte de 1716, au fost preoți din Țara Românească la Vârșeț și în Coștei și unul din Ardeal pentru împrejurimi.
Text: prof.dr.Mircea Măran
Comentarii
Trimiteți un comentariu