O nuntă la români presupune fast și veselie, iar tradițiile și obiceiurile de nuntă au fost și vor fi nelipsite. Cele mai multe obiceiuri de nuntă la români s-au moștenit din generație în generație, astfel că unele dintre ele sunt foarte vechi.
Pe vremuri cele mai frumoase nunți ale românilor se făceau cu siguranță la sate. Acolo, chiar și în vremurile noastre, tradițiile și obiceiurile se întrec în importanță, iar ulițele satelor răsună a veselie și voie bună. Atmosfera este una autentică prin joc, cântec, chiuituri, dar și nelipsitele practici tradiționale.
"Hotăresc apoi ziua nunţii, ziua cununiei, făcându-se pregătirile trebuincioase. De comun ziua cununiei e zi de duminică. În ziua premergătoare, adecă sâmbăta, are loc „strigarea la nuntă” (invitarea). Atât din partea părinţilor fetei, cât şi feciorului, doi flăcăi sau feciori anumiţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi încălecaţi pe cai frumoşi, care sunt împodobiţi la urechi cu flori naturale, cu ştergare legate de grumaz şi cu cilime pe ei, apoi cu sovniţe mari, la amiaz pornesc în galop mare şi invită oaspeţii la nuntă. Fiecare are câte o ciutură (împodobită cu flori, busuioc) cu rachiu dulce, din care invitatul trebue să bea, în sănătatea tinerilor. După invitare părinţii feciorului „pornesc cu pana”ca să vadă pe tineră. Într-o trăsură se duce dulapul cumpărat tinerei din partea socrilor.
În dulap sunt hainele promise. Caii sunt împodobiţi cu ştergare, toţi chiuiesc şi cântă, lăutarii trag de marş.Tinera aşteaptă oaspeţii în uşa odăii şi-i sărută pe toţi, care o dăruiesc (cinstesc) cu bani. Dulapul vine scoborât din trăsură şi dus în odaie. Îl deschid, apoi se strigă tinera şi mamă-sa, ca să vadă hainele.
Se aşează cu toţii apoi la masă şi beau rachiu, în care timp se începe jocul împreunat cu chiuituri. Cinează apoi împreună şi jucându-se mai un joc, se reîntorc la rude, unde încă urmează o cină.
În ziua următoare, adică a nunţii sau cununiei, se adună cei invitaţi. Între 9-10 ore, merg şi aduc pe nănaş (naş, nun). Prânzesc apoi. Prânzul se începe cu un „Tatăl nostru” rostit de nănaş, care are în mână o tâmelniţă cu tămâie aprinsă. Pornesc apoi la biserică. Diverul (fratele de mireasă) a mers mai nainte la tineră. Ajuns acolo, nu poate intră în odaie unde e tinera, fiiind uşa e închisă sau încuiată. Bate în uşă şi cere ca să fie lăsat înlăuntru. Cineva îi răspunde, că nu ştiu cine e, nu-l cunosc, e om bun sau rău? Dacă plăteşte însă bani, atunci îi deschid uşa. Diverul amăgeşte pe cei din odaie cu rachiu dulce, zicând că are de acesta. Cei din odaie înse îi răspund că şi ei au fată frumoasă. Plătind diverul suma de bani – ce au pretins (până la doi florini) - i se deschide uşa şi intră în odaie. Tinera atunci îi leagă un ştergar mare, iar el aşează acesteia o cunună de flori (artificiale, roşii sau albe) pe cap. După aceasta diverul ia pe tineră de mână şi urmaţi de mai mulţi oaspeţi, între chiuituri şi cu lăutari, pornesc la biserică.
Înainte de a pleca însă tinera la biserică, mamă-sa şi alte femei îi spun că la „Isaia dănţueşte” să calce pe june pe picior, ca astfel să fie în casă toate pe placul ei; după ce s-a săvârşit cununia, pornesc cu toţii la casa părinţilor tinerei. Apropiindu-se de casă, tinera grăbeşte înainte, unde lângă poartă sau uşă e aşezată o troacă cu apă, care marchează o schelă. Numai acela poate intra în curte, care plăteşte (doi, trei cruceri). Bărbaţii merg în odaia de la stradă, iar femeile în altă odaie. Fetele şi feciorii rămân în curte unde fac glume sau joacă.
După câtva timp prânzesc cu toţii, apoi iar se reîncepe jocul. Îndată după aceasta vin cinstăriţele cu darurile ce le-au adus. Tot invitatul a adus o cinste (cadou). Cinstea constă din turte fripte în unsoare, o gâscă, găină, cocoş (numai tăiat şi ciupelit), o cârpă, sau 3-4 metri pânză albă. Aceste toate sunt aşezate pe o cipsie. Înaintea naşului e un anumit bărbat, cunoscut ca om şăgalnic şi vorbăreţ bun. Acesta primeşte cinstele de la găzdăriţa ce le-a adus şi prin diferite glume caracterisându-se una alta din viaţă, (fără de caracter ofensator) le arată (recomandă) naşului. De ies. ”Iată, cinstite nănaşule, Petru Negru a adus cinstea aceasta frumoasă. Cunoaşteţi voi pe Petru Negru? Cum să nu-l cunoaşteţi, căci el e acela, care de şease ani de zile voieşte să fie chinez (jude comunal) şi la alegere întotdauna o încurcă, nu are voturi destule. Ne pare şi nouă rău de asta, că e om bun, de treabă, numai ce să facem, dacă aşa i-e ursita. Nu i-a fost dat să fie domnu chinez”. Cârpele şi pânza sunt ale tinerei. Până e, ca să aibă în ce să-şi lege conciu.
După aceasta se gătesc să pornească la june, să ducă pe tineră. Femeile dau tinerei o lumină de ceară, învăluită în dirze (strenţe). Tinera apoi se postează în pragul uşii, împreună cu mamă-sa şi aşteaptă pe june. Junele vine cu nănaşul şi cu nuntaşii. Junele sărută mâna la soacră-sa, care îi rupe cheptoarea (cămăşii) de la grumaz şi-i aruncă în sân patru cruceri. După aceasta junele ia pe tinera de mână şi pornesc. Toţi chiuie, lăutarii cântă de marş. Când ajung în strada junelui şi apropiindu-se de casă, chiuie:
Ieşi afară soacră mare
Şi deschide uşa mare,
Scoate masa cea micuţă,
Cu măsai alb aşternută,
Ca să-ţi dăm pe noru-ta.
Soacra mare scoate o masă, acoperită cu măsai alb. Pe masă e un cârceag cu apă şi o pâine. Pe pâine e sare şi un ciur cu grâu, precum şi cu alte seminţe. Socrul mare ia pe tinera de mână şi ocolesc împreună de trei ori masa. După aceasta, soacra mare dă ciurul în mânile tinerei, care îl aruncă peste cap. I se dă apoi pâinea şi cârceagul şi merge în odaie, unde le aşează pe masă. Merge apoi în cuină, se aşează pe un scaun şi i se dă un copil mic în braţe, căruia îi leagă o cârpă la grumaz. Merge apoi într-o odaie laterală. Într-acestea nuntaşii îşi petrec, joacă şi cântă. La un timp stăgâşu (stegarul - la biserică au mers cu un steag, făcut dintr-o cârpă mare) şi două rude de-a naşului, merg după nănaşa, care venind, ocupă loc lângă nănaş. Urmează apoi cina. După aceasta aduc pe tineră în odaie şi se începe „jocul pe bani”. Mai întâi o joacă diverul, care strigă: „Cine are bani, joacă, cine n-are, se uită”. Diverul a plătit - să zicem un florin şi astfel joacă pe tineră. Numai acela i-o poate lua, care plăteşte îndoit suma plătită de el.
Dacă însă diverul nu voieşte să lase pe tinera, plăteşte îndoit suma ce a dat-o care a voit să o ia. Aceasta se întâmplă cât timp diverul voieşte să plătească. Va să zică, care plăteşte mai mult, acela joacă pe tinera. Astfel tinera joacă ore întregi, câştigând la cei avuţi şi sute de florini. În sfârşit, junele plăteşte o anumită sumă de bani, ia pe tinera şi părăseşte odaia cu ea. După aceasta se arată cinstele - tot ca mai sus - aduse la casa junelui. Când aceasta s-a sfârşit, nănaşul şi oaspeţii merg acasă.
În ziua următoare (luni) dimineaţa se adună iar toate rudele junelui, apoi se urcă în trăsuri şi pe lângă chiuituri, cu lăutari parcurg mai multe strade. Unii dintre bărbaţi sau flăcăi îmbracă haine muiereşti, îşi sulemenesc faţa cu făină sau funingină. Aceştia se numesc „mozomaine”. Prânzesc apoi la casa junelui, se începe jocul, jucând până în deseară, când apoi se reîntorc toţi la ale lor, şi astfel nunta e sfârşită".
Titlul articolului : DE-ALE ROMÂNILOR, -Datini şi credinţe poporale, la nunţi, în Banat, comitatul Torontatului-Publicat în : Timişoara, 1 aprilie 1904 Familia, nr. 20; 16/29 mai 1904. Autor: Alexandru Țințariu
Din cele mai vechi timpuri românului nu i-a plăcut să trăiască singur şi degeaba pe pământ. El a cinstit căsătoria, prin căsătorie a dorit să se integreze în comunitate şi să intre ,,în rând cu lumea”.
Adriana Petroi
 |
| Nuntă în perioada interbelică |
Pe vremuri cele mai frumoase nunți ale românilor se făceau cu siguranță la sate. Acolo, chiar și în vremurile noastre, tradițiile și obiceiurile se întrec în importanță, iar ulițele satelor răsună a veselie și voie bună. Atmosfera este una autentică prin joc, cântec, chiuituri, dar și nelipsitele practici tradiționale.
"Hotăresc apoi ziua nunţii, ziua cununiei, făcându-se pregătirile trebuincioase. De comun ziua cununiei e zi de duminică. În ziua premergătoare, adecă sâmbăta, are loc „strigarea la nuntă” (invitarea). Atât din partea părinţilor fetei, cât şi feciorului, doi flăcăi sau feciori anumiţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi încălecaţi pe cai frumoşi, care sunt împodobiţi la urechi cu flori naturale, cu ştergare legate de grumaz şi cu cilime pe ei, apoi cu sovniţe mari, la amiaz pornesc în galop mare şi invită oaspeţii la nuntă. Fiecare are câte o ciutură (împodobită cu flori, busuioc) cu rachiu dulce, din care invitatul trebue să bea, în sănătatea tinerilor. După invitare părinţii feciorului „pornesc cu pana”ca să vadă pe tineră. Într-o trăsură se duce dulapul cumpărat tinerei din partea socrilor.
În dulap sunt hainele promise. Caii sunt împodobiţi cu ştergare, toţi chiuiesc şi cântă, lăutarii trag de marş.Tinera aşteaptă oaspeţii în uşa odăii şi-i sărută pe toţi, care o dăruiesc (cinstesc) cu bani. Dulapul vine scoborât din trăsură şi dus în odaie. Îl deschid, apoi se strigă tinera şi mamă-sa, ca să vadă hainele.
Se aşează cu toţii apoi la masă şi beau rachiu, în care timp se începe jocul împreunat cu chiuituri. Cinează apoi împreună şi jucându-se mai un joc, se reîntorc la rude, unde încă urmează o cină.
În ziua următoare, adică a nunţii sau cununiei, se adună cei invitaţi. Între 9-10 ore, merg şi aduc pe nănaş (naş, nun). Prânzesc apoi. Prânzul se începe cu un „Tatăl nostru” rostit de nănaş, care are în mână o tâmelniţă cu tămâie aprinsă. Pornesc apoi la biserică. Diverul (fratele de mireasă) a mers mai nainte la tineră. Ajuns acolo, nu poate intră în odaie unde e tinera, fiiind uşa e închisă sau încuiată. Bate în uşă şi cere ca să fie lăsat înlăuntru. Cineva îi răspunde, că nu ştiu cine e, nu-l cunosc, e om bun sau rău? Dacă plăteşte însă bani, atunci îi deschid uşa. Diverul amăgeşte pe cei din odaie cu rachiu dulce, zicând că are de acesta. Cei din odaie înse îi răspund că şi ei au fată frumoasă. Plătind diverul suma de bani – ce au pretins (până la doi florini) - i se deschide uşa şi intră în odaie. Tinera atunci îi leagă un ştergar mare, iar el aşează acesteia o cunună de flori (artificiale, roşii sau albe) pe cap. După aceasta diverul ia pe tineră de mână şi urmaţi de mai mulţi oaspeţi, între chiuituri şi cu lăutari, pornesc la biserică.
 |
| Nuntă în perioada interbelică |
Înainte de a pleca însă tinera la biserică, mamă-sa şi alte femei îi spun că la „Isaia dănţueşte” să calce pe june pe picior, ca astfel să fie în casă toate pe placul ei; după ce s-a săvârşit cununia, pornesc cu toţii la casa părinţilor tinerei. Apropiindu-se de casă, tinera grăbeşte înainte, unde lângă poartă sau uşă e aşezată o troacă cu apă, care marchează o schelă. Numai acela poate intra în curte, care plăteşte (doi, trei cruceri). Bărbaţii merg în odaia de la stradă, iar femeile în altă odaie. Fetele şi feciorii rămân în curte unde fac glume sau joacă.
După câtva timp prânzesc cu toţii, apoi iar se reîncepe jocul. Îndată după aceasta vin cinstăriţele cu darurile ce le-au adus. Tot invitatul a adus o cinste (cadou). Cinstea constă din turte fripte în unsoare, o gâscă, găină, cocoş (numai tăiat şi ciupelit), o cârpă, sau 3-4 metri pânză albă. Aceste toate sunt aşezate pe o cipsie. Înaintea naşului e un anumit bărbat, cunoscut ca om şăgalnic şi vorbăreţ bun. Acesta primeşte cinstele de la găzdăriţa ce le-a adus şi prin diferite glume caracterisându-se una alta din viaţă, (fără de caracter ofensator) le arată (recomandă) naşului. De ies. ”Iată, cinstite nănaşule, Petru Negru a adus cinstea aceasta frumoasă. Cunoaşteţi voi pe Petru Negru? Cum să nu-l cunoaşteţi, căci el e acela, care de şease ani de zile voieşte să fie chinez (jude comunal) şi la alegere întotdauna o încurcă, nu are voturi destule. Ne pare şi nouă rău de asta, că e om bun, de treabă, numai ce să facem, dacă aşa i-e ursita. Nu i-a fost dat să fie domnu chinez”. Cârpele şi pânza sunt ale tinerei. Până e, ca să aibă în ce să-şi lege conciu.
După aceasta se gătesc să pornească la june, să ducă pe tineră. Femeile dau tinerei o lumină de ceară, învăluită în dirze (strenţe). Tinera apoi se postează în pragul uşii, împreună cu mamă-sa şi aşteaptă pe june. Junele vine cu nănaşul şi cu nuntaşii. Junele sărută mâna la soacră-sa, care îi rupe cheptoarea (cămăşii) de la grumaz şi-i aruncă în sân patru cruceri. După aceasta junele ia pe tinera de mână şi pornesc. Toţi chiuie, lăutarii cântă de marş. Când ajung în strada junelui şi apropiindu-se de casă, chiuie:
Ieşi afară soacră mare
Şi deschide uşa mare,
Scoate masa cea micuţă,
Cu măsai alb aşternută,
Ca să-ţi dăm pe noru-ta.
Soacra mare scoate o masă, acoperită cu măsai alb. Pe masă e un cârceag cu apă şi o pâine. Pe pâine e sare şi un ciur cu grâu, precum şi cu alte seminţe. Socrul mare ia pe tinera de mână şi ocolesc împreună de trei ori masa. După aceasta, soacra mare dă ciurul în mânile tinerei, care îl aruncă peste cap. I se dă apoi pâinea şi cârceagul şi merge în odaie, unde le aşează pe masă. Merge apoi în cuină, se aşează pe un scaun şi i se dă un copil mic în braţe, căruia îi leagă o cârpă la grumaz. Merge apoi într-o odaie laterală. Într-acestea nuntaşii îşi petrec, joacă şi cântă. La un timp stăgâşu (stegarul - la biserică au mers cu un steag, făcut dintr-o cârpă mare) şi două rude de-a naşului, merg după nănaşa, care venind, ocupă loc lângă nănaş. Urmează apoi cina. După aceasta aduc pe tineră în odaie şi se începe „jocul pe bani”. Mai întâi o joacă diverul, care strigă: „Cine are bani, joacă, cine n-are, se uită”. Diverul a plătit - să zicem un florin şi astfel joacă pe tineră. Numai acela i-o poate lua, care plăteşte îndoit suma plătită de el.
Dacă însă diverul nu voieşte să lase pe tinera, plăteşte îndoit suma ce a dat-o care a voit să o ia. Aceasta se întâmplă cât timp diverul voieşte să plătească. Va să zică, care plăteşte mai mult, acela joacă pe tinera. Astfel tinera joacă ore întregi, câştigând la cei avuţi şi sute de florini. În sfârşit, junele plăteşte o anumită sumă de bani, ia pe tinera şi părăseşte odaia cu ea. După aceasta se arată cinstele - tot ca mai sus - aduse la casa junelui. Când aceasta s-a sfârşit, nănaşul şi oaspeţii merg acasă.
În ziua următoare (luni) dimineaţa se adună iar toate rudele junelui, apoi se urcă în trăsuri şi pe lângă chiuituri, cu lăutari parcurg mai multe strade. Unii dintre bărbaţi sau flăcăi îmbracă haine muiereşti, îşi sulemenesc faţa cu făină sau funingină. Aceştia se numesc „mozomaine”. Prânzesc apoi la casa junelui, se începe jocul, jucând până în deseară, când apoi se reîntorc toţi la ale lor, şi astfel nunta e sfârşită".
Titlul articolului : DE-ALE ROMÂNILOR, -Datini şi credinţe poporale, la nunţi, în Banat, comitatul Torontatului-Publicat în : Timişoara, 1 aprilie 1904 Familia, nr. 20; 16/29 mai 1904. Autor: Alexandru Țințariu
Din cele mai vechi timpuri românului nu i-a plăcut să trăiască singur şi degeaba pe pământ. El a cinstit căsătoria, prin căsătorie a dorit să se integreze în comunitate şi să intre ,,în rând cu lumea”.
Adriana Petroi
Comentarii
Trimiteți un comentariu