Omul se pierde când nu știe să lupte, dar și când nu știe să se mai oprească. Psiholog Mihail Jianu

Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbescPartea a III-a

Bisericile din centrul Alibunarului

Odovadă a existenței unei vieți bisericești românești în această perioadă este și manuscrisul păstrat pe paginile Cazanie lui Varlaam, exemplarul de la Râtișor, pe care l-a cercetat diaconul Nicolae M. Popescu din Vechiul Regat în anul 1908 și l-a amintit în notele sale de călătorie intitulate Prin Banatul Timișoarii, de unde desprindem următorul citat, care se referă la acest manuscris păstrat la Râtișor: „Cartea românească de învăţătură de Varlaam mitropolitul, Iaşi, 1643. Exemplarul, bine păstrat, la urmă cu mai multe foi scrise cu mâna, stă pe strana dreaptă a bisericii. La urmă însemnarea: „Să se ştie c-am îngrupat pre popa Bratul în luna lui martie, în 25 dnă, văleat ot rojdest(v)a H[risto]va 1684”.” Această scurtă notă reprezintă cel mai vechi text în limba română din în Banatul sârbesc. 

Al doilea document prin care este atestată folosirea limbii române în secolul al XVII-lea în Banatul sârbesc este scrisoarea egumenului Grigorie de la mânăstirea Srediștea Mică din anul 1698 către episcopul Gherasie al Vârșețului și Caransebeșului, în care îl anunță pe episcop, în limba română, despre încercările, nereușite de fapt, de catolicizare a călugărilor din mânăstirea Srediște. Acest document l-a publicat pentu prima dată cercetătorul Dorinel Stan în Monografia mânăstirii Srediște . 

Alibunarul  a reprezentat de-a lungul veacurilor una dintre cele mai importante localităţi din Banatul de sud, în special având în vedere poziţia sa geografică favorabilă. 

Panorama Alibunarului

Datele arheologice ne dovedesc că aici omul trăia încă în perioada preistorică, dar şi în antichitate, în special fiind interesantă ipoteza, susţinută de Bogdan Petriceicu Hasdeu, dar neconfirmată de descoperirile arheologice sau de alte surse, conform căreia la Alibunar se găsea un timp, în secolul al V-lea, reşedinţa regelui hun Atila. 

Lăsând la o parte legenda despre fântâna lui Ali, despre care se crede că ar fi dat numele acestei localităţi, ştim că Alibunarul  a fost vizitat în anul 1662 de călătorul turc Evli Celebi, care îl aminteşte sub acest nume în notele sale de călătorie , iar la sfârşitul secolului al XVII-lea localitatea este amintită în câteva rânduri în timpul Marelui Război al Ligii Sfânte (Războiul Vienei) în legătură cu trecerea trupelor turceşti prin această parte a Banatului, şi anume în anii 1695 şi 1697. Concret, pentru noi este interesant faptul că Alibunarul este amintit în Istoria Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir (1697), cu ocazia trecerii prin această localitate a sultanului Mustafa II. Cantemir definește Alibunarul ca „Localitate din Ungaria pe drumul spre Timișoara” (p. 328), unde la 17 septembrie 1797 sultanul Mustafa al II-lea l-a numit de mare vizir pe guvernatorul Belgradului Amcazade Köprülü Husein pașa, care va deține această înaltă demnitate până în anul 1702 (p. 552). Alibunarul este cu această ocazie decris ca „Fântâna lui Ali [...] un loc la jumătatea distanței dintre Timișoara și Belgrad. Este la loc foarte înalt și oferă  privitorilor posibilitatea să vadă până departe, motiv pentru care spionii de ambele părți merg de obicei acolo” (p. 275).
Text: prof.dr. Mircea Măran
Fotografii: Adriana Petroi