Pentru început vă rog să vă prezentataţi cititorilor, şi să ne
spuneţi, care sunt preocupările dumneavoastră din domeniul istoriei?
Sunt născut în Cluj-Napoca, dar am origini prin bunici în trei regiuni istorice ale țării: Munții Apuseni, Sălaj și Bucovina, iar prin căsătorie am prins rădăcini și în Țara Năsăudului. Am absolvit Colegiul Național George Coșbuc din Cluj și apoi Facultățile de Istorie-Filosofie și Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, urmând un masterat comun cu Universitățile din Graz/Austria și Ljublijana/Slovenia, apoi un doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai, încununat cu dobândirea titlului științific de doctor în istorie în toamna anului 2013. În cursul studiilor de master, doctorat și postdoctorat m-am specializat pe istoria Bisericii, istoria Transilvaniei în secolele XVIII-XIX, istoria Imperiului Habsburgic între Pacea de la Carloviț și Primul Război Mondial, epoca și activitatea mitropolitului Andrei Șaguna, iar ulterior, după ce am devenit cercetător al Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, mi-am îndreptat atenția și asupra istoriei românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar și asupra personalității și operei istoricului Ioan Lupaș.
Faceţi parte din colectivul celui mai vechi Institut de Istorie din
România, câteva cuvinte despre acest Institut?
Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române a împlinit, în 2 februarie anul curent, un secol de existență, fiind întemeiat de academicienii Ioan Lupaș și Alexandru Lapedatu cu concursul Universității Daciei Superioare și cu sprijinul familiei regale a României în 2 februarie 1920, la scurtă vreme după inaugurarea cursurilor Universității românești din capitala culturală a Transilvaniei în noiembrie 1919. În această sută de ani de activitate neîntreruptă a institutului fie în cadrul Universității, fie în cel al Academiei, toți cei ce și-au desfășurat activitatea științifică sub cupola acestuia s-au străduit să-și împlinească cu profesionalism, devotament și responsabilitate profesia și vocația de istorici slujind deopotrivă științei istorice, societății, națiunii române și statalității românești. De la fondatori, Institutul a primit misiunea recuperării istoriei românești a Transilvaniei și editării critice a izvoarelor istorice, astfel una dintre particularitățile noastre constă tocmai în publicarea mai multor ediții documentare de izvoare privind Evul Mediu, Răscoala lui Horea, Revoluția pașoptistă, Mișcarea națională a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului XIX, Corespondența lui George Barițiu și, până în urmă cu un deceniu, Bibliografia Istorică a României. Aceste serii documentare însumească mii de pagini în zeci de volume care au dat un impuls nou istoriografiei românești și străine, punând totodată la dispoziția celor interesați informații importante despre devenirea socială, politică, națională, culturală și religioasă a românilor și nu numai a lor în istorie.
Părerea d-voastră despre rolul bisericii în formarea conștinței
naționale la români, care este?
Biserica Ortodoxă a jucat un rol fundamental, decisiv sau hotărâtor în devenirea istorică a poporului român. Nu întâmplător Mihai Eminescu a numit Biserica, „maica neamului românesc”, el fiind un foarte bun cunoscător al limbii române și al istoriei noastre. Îi citise cu siguranță pe mitropoliții Varlaam și Dosoftei, îl audiase pe marele arhiereu și lider național Andrei baron de Șaguna într-una din excursiile sale prin Transilvania și putuse să se convingă personal că ceea ce ținuse laolaltă poporul român, în ciuda împărțirii acestuia în diferite entități politice, a fost conștiința comuniunii de credință și apartenența la Biserica Ortodoxă, Ortodoxia fiind un liant foarte puternic, care a format, începând cu secolul 18 și în cursul celui următor, o unitate, o osmoză între popor și confesiune, între națiune și biserică. Despre acestă solidaritate ortodoxă românească dau mărturie atât sursele interne, cât și cele externe, călătorii străini prin Țările Române, autoritățile politice de la Viena, Budapesta sau Petersburg, patriarhii de la Constantinopol, cu atât mai mult românii înșiși, mai ales în momentele când autorități politice externe le-au pus la încercare identitatea, pe care au dorit să o „ciufulească”, cum apare uneori în documentele istorice. În asemenea momente, unii și-au dat viața pentru „legea româneasă”, această sintagmă cuprinzând în sine un ansamblu de valori și caracteristici identitare, de natură etnică, spirituală, cutumiară, lingvistică ș.a.m.d. Mai ales în Transilvania și în Banat se vede această întrepătrundere puternică între biserică și națiune, pe care nici unirea cu Roma a unei părți a românilor ardeleni nu a frânt-o, ci i-a oferit noi stimuli, noi impulsuri, iar autoritățile politice vieneze i-au considerat pe clericii români, ierarhi și preoți, conducătorii de drept și de fapt ai poporului, în momentele de criză apelând la autoritatea lor pentru a restabilii ordinea și pacea socială, cum s-a întâmplat în timpul răscoalei lui Horea, a revoluției de la 1848 și cu alte ocazii. Pe scurt, biserica s-a identificat cu poporul, de aceea toți erau conștienți că biserica lor e una națională, adică e biserica națiunii, a poporului. Și aceasta se poate observa cel mai bine în epoca mitropolitului Șaguna și după restaurarea mitropoliei ortodoxe românești în 1864, când efectiv până la Marea Unire biserica a fost instituția prin excelență care a coagulat și reprezentat națiunea română, iar națiunea s-a manifestat social și politic prin prevederile constituționale ale Statutului Organic Șagunian tocmai în cadre ecleziastice, cele laice fiindu-i mai greu de pătruns, mai ales că nu exista încă un sistem democratic de reprezentare politică, așa cum îl cunoaștem astăzi. Poate cel mai sugestiv a ilustrat această realitate autorul rezoluțiunii de unire de la 1 decembrie 1918, Vasile Goldiș, care a afirmat în epocă că „neamul nostru românesc Bisericii noastre strămoșești are să-i mulțumească renașterea sa și învierea sa”, deoarece aceasta „a apărat sufletul românesc în timpul suferințelor de veacuri”.
Ce credeţi despre relațiile bisericii române cu alte biserici, şi care
este părerea d-Voastră despre poziția bisercii în societate azi?
Biserica Ortodoxă Române datorită peceții ei latine a fost una care a intermediat uneori relațiile Ortodoxiei cu lumea apuseană, să nu uităm că în Transilvania și în Banat au conviețuit mai multe confesiuni încă din secolele 16-17, iar alteori a facilitat comunicarea inter-ortodoxă între lumea greacă și cea slavă. Ajutoarele acordate cu generozitate de voievozii și boierii români lumii ortodoxe de sub stăpânirea otomană în cursul secolelor 16-19, poate prea puțin cunoscute de opinia publică astăzi, apoi perindarea permanentă a unor ierarhi greci, bulgari, arabi și slavi prin spațiul românesc a întreținut sentimentul de solidaritate ortodoxă, care a avut totuși de suferit din cauza șocurilor mișcării naționaliste din secolul 19. Niciodată însă Biserica Ortodoxă din spațiul românesc nu s-a închis într-un turn de fildeș, nici nu s-a enclavizat, ci a încercat prin ierarhi și preoți înțelepți să dialogheze cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar și cu celelalte biserici și comunități creștine din această zonă. În ciuda unor polemici acerbe și chiar conflicte între ortodocși și uniți sau greco-catolici, manifestate mai ales între 1740-1760, apoi cu intermitențe la scară mult mai mică în secolul 19, și din nou pe alocuri după 1989, spiritul de concordie cred că a biruit, ca dovadă că România, cu concursul și aprobarea Bisericii Ortodoxe, a fost vizitată de doi suverani pontifi, papa Ioan Paul al II-lea în 1999 și papa Francisc în 2019, ambii fiind bine primiți, tratați în mod civilizat și cordial de ierarhia ortodoxă. În ceea ce privește poziția sau rolul bisericii în societate, ne-am obișnuit în România cel puțin să fim atenți sau să urmărim sondajele de opinie, care din 1990 încoace au arătat că biserica ca instituție se bucură de încrederea covârșitoare a populației, care se declară în majoritate absolută creștină. Desigur, semne ale secularismului și ale relativismului se văd și la noi, așa cum s-a observat în contextul referendumului pentru definirea în constituție a familiei ca o uniune între un bărbat și o femeie, când propaganda agresivă pe alocuri din massmedia a încurcat oamenii, iar bisericilor le-a arătat că trebuie să fie mai active în activitatea lor catehetică. Pe de altă parte, activitatea extraordinar de bogată și variată a bisericii din ultimele două decenii ne arată o prezență activă, vizibilă, marcantă a ei în societatea românească, fie că vorbim de multele lăcașe de cult noi construite, de numeroasele așezăminte filantropice, de școlile teologice, de posturile de radio și de Trinitastv, fie de prezența și dezvoltarea atât de mare, de proeminentă a bisericii în diaspora, unde sesizăm că iarăși Biserica Ortodoxă reușește să coaguleze națiunea română și să cultive identitatea românească prin limbă, cult și cultură mult mai bine decât o face statul român.
Care sunt colaborările dumneavoastră cu oamenii de cultură din Banatul sârbesc?
Din nefericire deocamdată legăturile sau colaborările mele cu oamenii de cultură din Banatul sârbesc se rezumă la contactele cu domnul profesor dr. Mircea Măran de la Vârșeț, pe care l-am cunoscut, cu mai mulți ani în urmă, la conferințele organizate de Episcopia Caransebeșului și cu care am legat o amiciție frumoasă, care sper că este reciprocă. Nu de mult, în vara anului trecut, Mircea Măran m-a rugat să-i citesc o carte despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din Banatul sârbesc în perioada interbelică și să scriu un referat de recomandare pentru a publica volumul la prestigioasa editură Presa Universitară Clujeană a Universității Babeș-Bolyai. Cartea semnată de Mircea Măran alături de Aleksandra Đurić-Milovanović de la Belgrad mi-a atras atenția deoarece nu cunoșteam multe detalii despre viața bisericească a românilor din Banatul iugoslav în perioada interbelică, fapt pentru care îi mulțumesc și pe această cale și sper că pe viitor vom avea ocazia să colaborăm atât spre binele istoriografiei, cât și a poporului român.
Despre ultima carte pe care aţi scris-o, ne spuneţi câteva cuvinte?
Da, cu mare plăcere și vă mulțumesc pentru interes! În primul rând sper să nu fie vorba despre ultima mea carte..., de aceea prefer să o numesc cea mai recentă carte, mai ales că a fost tipărită în decembrie 2019. Este vorba despre un volum de 564 de pagini, publicat la editurile Renașterea din Cluj-Napoca și Felicitas din Stockholm, care reunește articolele, eseurile și notele mele de lectură publicate, începând cu anul 2009 până astăzi, în diferite reviste bisericești, de cultură și spiritualitate din România și din afara ei. Am numit-o sugestiv „Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate” deoarece oferă o radiografie asupra evoluției bisericii și a națiunii române din evul mediu până astăzi. Volumul cuprinde evocări ale unor mari voievozi, ierarhi, preoți și mireni cărturari, apoi restituirea unor momente decisive ale istorie noastre de la 1848 la 1918, pagini de memorialistică și, nu în ultimul rând, prezentarea unor cărți de istorie și teologie importante. Sper să fie o lectură plăcută, ziditoare din punct de vedere cultural-istoric și hrănitoare de cuget și simțire ortodoxă pentru toți cei vor avea curiozitatea să o răsfoiască și să o citească, deoarece repet oferă o paletă diversă asupra istoriei și spiritualității românești fiind scrisă într-un limbaj și o formă accesibilă tuturor.
Şi la final un mesaj pentru românii din Banatul sârbesc, aveţi?
Le doresc tuturor sănătate și un an nou 2020 mai bun, mai rodnic, în care să-și împlinească bunele doriri cu ajutorul lui Dumnezeu și prin perseverența fiecăruia și a comunității întregi. Sper, îi încurajez și în îndemn din toată inima să nu își uite limba, cultura, identitatea românească și creștin ortodoxă, să se bucure unii de alții și să urmeze exemplul înaintașilor lor care le-au lăsat drept moștenire atât de multe edificii religioase și culturale minunate, care-i onorează și totodată în responsabilizează pentru prezent și viitor. De asemenea să nu uite nicio clipă, chiar și în cele mai dificile clipe, că noi, frații lor din România, nu i-am uitat și nu-i vom uita, deoarece facem toți parte din una și aceeași națiune română indiferent pe ce meridian al lumii ne-am afla. Doamne ajută și La Mulți Ani!
Mircea-Gheorghe Abrudan
Cu stimă şi respect
Adriana Petroi
Comentarii
Trimiteți un comentariu