Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc, ultima parte.
Istoricii medieviști Ioan Haţegan, Aleksdandar Krstić, dar și alții, ne atrag atenţia însă şi asupra unei atestări şi mai vechi a Alibunarului, deschizând totodată şi o nouă problemă: era oare Alibunarul numit în evul mediu Maxond?
Anume, este cunoscut faptul că în această parte a Banatului exista în evul mediu, în decursul secolelor XIV-XVI, o localitate numită Maxond, pe care istoricul vârşeţean Felix Milleker a poziţionat-o la 4 km nord-vest de actuala localitate Petrovasâla (Vladimirovaţ), în locul numit Moşanda Mare , o colină care şi azi poartă acest nume. Maxondul este amintit pentru prima dată în documentele medievale în anul 1370, iar o perioadă de timp era şi sediu de district. Se pare că această localitate a primit numele după Mokzun , un nobil alan care probabil a fost proprietarul satului în perioada colonizării alanilor în Banat după marea invazie a tătarilor din 1241-1242. Importanţa acestei localităţi reiese şi din faptul că întreaga parte a Banatului de Sud, numită azi Dunele de Nisip ale Deliblăţii, purta în această perioadă denumirea de Campus maxons. Totodată, Maxondul a fost vizitat şi de personalităţi importante ale epocii, cum ar fi banul de Severin Nicolae Perenyi, care îi scrie regelui maghiar Sigismund chiar din Maxond, în anul 1391, în legătură cu salariile ostaşilor maghiari angajaţi în lupta împotriva turcilor . Localitatea este amintită încă în câteva rânduri, găsindu-se în anumite perioade în posesia unor nume distinse ale epocii, cum ar fi prinţul bulgar Frujin, sau chiar Iancu de Hunedoara, în anul 1456. După părerea lui Milleker, Maxondul a fost distrus mai târziu de turci .
Citând un defter turcesc din anul 1579 , Haţegan și Krstić amintesc că în acest defter este prezent şi „satul Alibunar, cu alt nume Moşanda/Maxond”. Este oare informaţia din acest defter dovadă că Alibunarul (deci Maxondul) a fost şi în evul mediu o localitate deosebit de importantă? Arheologia nu ne dă prea multe informaţii referitoare la prezenţa unei localităţi medievale importante nici la Alibunar, nici la Moşanda Mare. În acelaşi timp, se confirmă originea pur turcească a denumirii actuale a localităţii Alibunar, ea reprezentând deci doar o traducere din limba turcă în limba sârbă a „Fântânii lui Ali” (Ali-Pinar), având în vedere faptul că în limba turcă „pinar” înseamnă fântână, adică „bunar” (în sârbă).
Pe de altă parte, istoricul Dušan Popović citează un alt document, care ar putea să reprezinte încă o atestare din secolul al XVI-lea a acestei localităţi, un document chiar mai vechi cu două decenii decât cel amintit anterior. Anume, citând alte surse , Popović aminteşte localitatea Mešhond (deci, foarte asemănător cu Maxond), fără a comenta despre ce localitate ar putea fi vorba, în care în anii 1557-1558 se amintesc câţiva locuitori, şi anume: Miladin Latzko, Jovan László, Mladen K., Nikola Jova, Peter Csoban şi Nikola Radits . Aceeaşi locuitori sunt amintiţi şi în localitatea Siond, pe care Popović o citează din alte surse . Este posibil să fie vorba despre aceeaşi localitate? Aceasta ar deschide încă o întrebare: este posibilă o continuitate a populaţiei la Alibunar încă din secolul al XVI-lea şi până azi, pentru că se aminteşte cetăţeanul Latzko, fiind ştiut că şi azi în Alibunar trăiesc mai multe familii românești cu numele Laţcu? Indiferent de originea etnică a acestei populaţii, dacă Mešhond-ul sau Siond-ul este aceeaşi localitate ca şi Maxondul, deci Alibunarul de azi, ar putea reprezenta aceasta o dovadă a faptului că o parte a populaţiei bănăţene trăieşte în continuitate pe acest spaţiu din timpuri foarte vechi, înainte de colonizările habsburgice din secolul al XVIII-lea?
Întrebarea rămâne deschisă, iar istoricii vor încerca, în măsura posibilităţilor, în primul rând în dependenţă de izvoarele disponibile, să găsească un răspuns cât se poate de precis la această întrebare. În tot cazul, însăşi atestarea localităţii Alibunar în secolul al XVI-lea reprezintă un pas înainte în cunoaşterea mai bună a trecutului mai îndepărtat al Banatului.
Toate materialele, Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc, începând de la prima parte şi până la ultima parte, respectiv , cea de astăzi, au fost publicate sub titlul: Românii din Banatul sârbesc în evul mediu și în perioada stăpânirii otomane în volumul: VIVIANA MILIVOIEVICI, VASILE MAN (coordonatori) Colocviul Internațional EUROPA: Centru și margine, cooperare culturală transfrontalieră, Ediția a VIII-a, 23 - 25 octombrie 2019, Arad – Timișoara, CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ȘI EUROPEAN, Editura Gutenberg-Univers, Arad, 2019, pp. 79-86
Text: prof.dr. Mircea Măran
Comentarii
Trimiteți un comentariu