Treceți la conținutul principal

SREDIŞTEA MICĂ (PÂRNEAORA)



Satele au fost și sunt baza pentru marile orașe, pentru o țară, având în vedere munca țăranilor de la sate și preocupărilor acestora. Am cutreierat câteva localități din Banatul sârbesc. Am vrut să înțelegem de ce oamenii părăsesc satele și să documentăm cum acestea dispar din memorie și încet de pe hartă. Nu am documentat doar localitățile cu puțini rezidenți. Ne-au trezit interesul satele care cândva erau pline de oameni cu gospodării frumoase. Astăzi a rămas doar numele din ele, multe case părăsite şi tot mai puțini locuitori. Când sute sau mii  de localnici își părăsesc satul de baștină, începe numărătoarea inversă.
Doar câteva zeci de familii sau bătrâni singuratici continuă să-și ducă traiul acolo, în Srediștea Mică, cei tineri plecând, rând pe rând, după ce instituțiile și întreprinderile care asigurau lumea cu locuri de muncă și condiții elementare au fost închise sau sunt falimentare. 


Localitatea a luat naştere, pe domeniul unei mânăstiri care, după părerea lui N.T.Velia,  a avut o vechime mai mare de 600 de ani. Printre altele, mânăstirea se aminteşte şi în Catastiful din Ipek (1666), şi împreună cu ea, ieromonahul Gavril. Localitatea propriu-zisă, pe de altă parte, se aminteşte pentru prima dată în 1597, sub numele de Kis Zdretiste. În Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş se aminteşte cu 24 de case. Era o aşezare locuită, care a continuat să existe pe domeniul mânăstirii şi în perioada stăpânirii habsburgice. În anul 1751 se găseau la mânăstire doi călugări şi egumenul Isaia, iar în sat trăiau zece familii de români, care aveau obligaţia să lucreze o zi în an pentru mânăstire. În 1774, mânăstirea a fost desfiinţată, iar domeniul ei dat mânăstirii din Mesici. Ca dovadă a legăturilor acestui sat cu fosta mânăstire este păstrarea denumirii de Pârneaora, folosită şi azi de populaţia din zonă. În 1839, satul a fost cumpărat de Golub Lazarević.
Îndeleticirea principală a sătenilor a fost agricultura şi, pe lângă ea, viticultura. În anul 1884 au fost 388 de jugăre de podgorii, ceea ce reprezenta aproape jumătate din întregul hotar al satului. Filoxera a nimicit însă întreaga această suprafaţă. Câteva decenii mai târziu, în 1929, podgoriile au fost refăcute, pe o suprafaţă de 99 de jugăre. 

Cel mai probabil liniștea sătenilor vine din simplitatea locului, dar liniștea nu e totuna cu pacea, pe care aceștia o simt datorită vieții duhovnicești.
Biserica actuală a fost ridicată în anul 1878 , pe temeliile fostei biserici a mânăstirii, având hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Începând cu anul 1933, de Ziua Crucii (14 septembrie) se organizează pelerinaj la biserica din Srediştea Mică, la care participă un număr însemnat de enoriaşi, preoţi, coruri bisericeşti, veniţi din mai toate localităţile româneşti din Banatul Sârbesc.

Informaţiile au fost preluate din cartea: Românii din Voivodina, Editura ICRV, Zrenianin, 2009, autor, prof.dr.Mircea Măran
Adriana Petroi


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc Panorama oraşului Vârşeţ Elementul etnic românesc a fost prezent în Banat din cele mai vechi timpuri. Încă din evul mediu timpuriu, din perioada formării limbii și a poporului român, putem vorbi despre prezența unor elemente protoromânești în Banatul de sud-vest. Concret, este vorba despre o populație valahă, pe care o amintește notarul regelui maghiar Bela al III-lea în Cronica sa Faptele ungurilor. Aceasta se face în contextul descrierii cuceririlor maghiare ale Câmpiei Panonice care au avut loc începând cu anul 896, prin venirea triburilor ungurești sub conducerea lui Arpad. Atacul unguresc asupra ducatului lui Glad, care își avea una din reședințele sale în cetatea Cuvinului, aduce primele informații, ce e drept confuze, despre prezența protoromânilor în zonă. Anume, în ajutorul ducelui Glad, stăpânul acestor teritorii, care s-a închis în cetatea Cuvinului pentru a se apăra de agresori, au venit

Banatul sârbesc este la fel de bogat ca şi Banatul românesc

Atlas cultural al Banatului sârbesc Banatul, regiune unitară până atunci, a fost sfârtecat în 1919. Treimea de sud-vest a fost detaşată de celelalte două treimi şi, datorită graniţei existente între ei, bănăţenii au început să uite unii de alţii. Abia în ultima vreme ne-am redescoperit. Banatul sârbesc este la fel de bogat în mărturii istorice, deţine monumente impresionante şi are un trecut la fel de glorios ca şi Banatul românesc. Din aceste motive, şi trecutul său a fost multă vreme ţinut sub preş. În martie 2007 a apărut un frumos Atlas cultural al Banatului (sârbesc), autor Aleksandar Manojlović, cuprinzând localităţile care deţin vestigii istorice importante şi care au şi unele manifestări de tradiţie. Sunt incluse acolo peste 80 de locaţii acoperind întreaga zonă. Atlasul, editat în limba sârbă, este aproape necunoscut la noi. (România) De aceea am tradus pentru cititorii români informaţiile găsite acolo. Parcurgându-le, vom fi cu toţii de acord că ele conţin o istorie măre

Nunta la români presupune fast și veselie

O nuntă la români presupune fast și veselie, iar tradițiile și obiceiurile de nuntă au fost și vor fi nelipsite.  Cele mai multe obiceiuri de nuntă la români s-au moștenit din generație în generație, astfel că unele dintre ele sunt foarte vechi. Nuntă în perioada interbelică Pe vremuri cele mai frumoase nunți ale românilor se făceau cu siguranță la sate. Acolo, chiar și în vremurile noastre, tradițiile și obiceiurile se întrec în importanță, iar ulițele satelor răsună a veselie și voie bună. Atmosfera este una autentică prin joc, cântec, chiuituri, dar și nelipsitele practici tradiționale. "Hotăresc apoi ziua nunţii, ziua cununiei, făcându-se pregătirile trebuincioase. De comun ziua cununiei e zi de duminică. În ziua premergătoare, adecă sâmbăta, are loc „strigarea la nuntă” (invitarea). Atât din partea părinţilor fetei, cât şi feciorului, doi flăcăi sau feciori anumiţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi încălecaţi pe cai frumoşi, care sunt împodobiţi la urechi cu flori