Torac, aşezare în Banatul Central
Casele din satele vechi românești din Voivodina vor avea tot timpul o poveste de spus. Există unele locuri pe care ți-e de ajuns să le vizitezi o singură dată, în altele simți însă nevoia să revii. Astfel de locuri sunt și cele pe care le-am prezentat de-a lungul timpului, şi la fel este şi localitatea prezentată astăzi.
Satul Torac este împărțit în două, o parte fiind numită Toracul Mic (în sârbă Mali Torak), iar cealaltă Toracul Mare (în sârbă Veliki Torak). Este așezat pe malul stâng al canalului Bega, la aproximativ 15 km de granița cu România.
Toracu se aminteşte încă în evul mediu sub denumirea de Tarnuk, în anul 1332, în listele de dijme papale. În 1337, aici deja există o parohie. În secolul următor (1401-1455), localitatea aparţine comitatului Keve (Cuvin), găsindu-se în posesia nobililor din familia Csaky. În perioada stăpânirii otomane, Toracu se aminteşte în Catastiful din Ipek (1660). În prima perioadă a stăpânirii habsburgice asupra Banatului, satul nu a mai existat, iar praediul era dat în arendă de către autorităţi, ca loc de păşunat.
Reînfiinţarea localităţii are loc în anul 1767, când, de fapt, pe malurile Begăi iau naştere două sate: Toracu Mare şi Toracu Mic. În acest an, mai multe localităţi din această parte a Banatului au fost populate cu locuitori români, strămutaţi din satele lor, găsite în părţile răsăritene ale Banatului sau pe valea Mureşului, pentru a face loc coloniştilor germani. Din Săcălaz şi Serdin au fost strămutate 340 de familii, cu cca. 2000 de oameni, cei din Serdin fiind colonizaţi mai întâi la Clec, însă la cererea lor au fost mutaţi pe praediul Torac, unde au înfiinţat localitatea Toracu Mic, de o parte a Begăi, pe când locuitorii Săcălazului s-au stabilit la Toracu Mare, de cealaltă parte a râului.
Unirea celor două sate a avut loc în anul 1947 într-o unitate adminiatrativă, numită în acel moment Begheiţi, la rang de comună, iar începând cu anul 1960, localitatea este încadrată în comuna Žitište. Pe plan economic şi social, în urma anilor grei de după război, în care ţăranul suferea din cauza oprimărilor comuniste, treptat, situaţia se îmbunătăţeşte din ce în ce, torăcenii ajungând în deceniile următoare la o stare materială care aduce progres şi prosperitate, însă în ciuda acestui fapt, în special în ultimele decenii, un număr însemnat de săteni iau calea Occidentului. În prezent, începând cu anul 2001, localitatea a revenit la numele oficial de Torac.
La Toracu Mare a luat fiinţă primul cor bisericesc în anul 1891, primele instrucţii fiind date de Ion Drăghici din Chizătău, iar după aceea de învăţătorul Iuliu Raşa. Activitatea neîntreruptă a corului din Toracu Mare a primit forme noi prin înfiinţarea corului mixt, alcătuit din 80 de persoane, în anul 1932, sub conducerea învăţătorului Victor Andrei. Acest cor, numit „Armonia”, întreprinde în 1936 un turneu prin România, prezentând împreună cu orchestra „Lira” din Toracu Mic concerte la Sânnicolau Mare şi la Timişoara.
Paralel cu aceste activităţi la Toracu Mare, se desfăşoară viaţa culturală şi la Toracu Mic. Corul bisericesc din această localitate este încă şi mai vechi decât cel din Toracu Mare, fiind înfiinţat în 1889, în special prin angajamentul învăţătorului Gheorghe Serb, dar sub conducerea preotului Nicolae Domşia. În anul 1933 au fost aprobate şi statutele acestei societăţi, care poartă oficial denumirea de Corul Vocal Bisericesc Ortodox „Doina” din Toracu Mic. O perioadă de zece ani, acesta este condus chiar şi de marele lăutar Vichentie Petrovici, perioadă în care avea şi cel mai mare număr de membrii din întreaga sa istorie. Orchestra de muzică populară „Lira” din Toracu Mic, devine în perioada postbelică un fel de simbol al Toracului, dar şi o mândrie a întregii populaţii româneşti din Banatul Sârbesc. Activitatea acestei orchestre se desfăşoară fără întrerupere până în zilele noastre. În perioada postbelică Toracul este unul din principalele centre culturale a românilor din Banatul Sârbesc, în care se organizează o serie de manifestări culturale, festivaluri, concerte, serate... Cele mai multe manifestări au fost organizate în cadrul S.C.A. „Flacăra”, principalul promotor al activităţilor culturale din această localitate în perioada postbelică.
Viaţa duhovnicească în cele două sate de la înfiinţare şi până azi, este caracterizată prin existenţa parohiilor separate pentru cele două localităţi. La Toracu Mare, slujbele bisericeşti s-au oficiat într-o casă, până în anul 1782, atunci s-a construit prima biserică, având hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe. Biserica actuală s-a construit cu mari dificultăţi, în primul rând de ordin financiar, dar cu sprijinul tuturor credincioşilor din sat. Temeliile au fost puse în 1856, iar lucrările s-au terminat abia în 1875, când a fost ridicat turnul şi crucea. Picturile iconostasului au fost realizate de Filip Matei în perioada 1892-1895, iar sculpturile de Nestor Bosioc.
La Toracu Mic, biserica a fost construită în perioada anilor 1821-1829.
Până la terminarea acesteia, sfintele sljube se oficiau într-o casă. Noua biserică a fost sfinţită în 1829 de episcopul Iosif Putnic. Ca şi în cazul bisericii din Toracu Mare, şi la Toracu Mic pictura a fost realizată de Filip Matei, iar sculptura iconostasului de Nestor Bosioc, în anul 1895. Pictura murală a fost realizată încă înaintea celei de pe iconostas, de pictorul Iozef Goigan din Becicherecul Mare. Pe lângă bisericile amintite, la Torac a fost ridicată o bisericuţă-muzeu din lemn, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Conform recensământului din 2002, la Torac trăiau 2850 locuitori (3238 împreună cu cei găsiţi la muncă în străinătate).
Text: Adriana Petroi
Fotografii: Emanuel Mojic
 |
| Biserica românească din Toracul Mic |
Casele din satele vechi românești din Voivodina vor avea tot timpul o poveste de spus. Există unele locuri pe care ți-e de ajuns să le vizitezi o singură dată, în altele simți însă nevoia să revii. Astfel de locuri sunt și cele pe care le-am prezentat de-a lungul timpului, şi la fel este şi localitatea prezentată astăzi.
Satul Torac este împărțit în două, o parte fiind numită Toracul Mic (în sârbă Mali Torak), iar cealaltă Toracul Mare (în sârbă Veliki Torak). Este așezat pe malul stâng al canalului Bega, la aproximativ 15 km de granița cu România.
Toracu se aminteşte încă în evul mediu sub denumirea de Tarnuk, în anul 1332, în listele de dijme papale. În 1337, aici deja există o parohie. În secolul următor (1401-1455), localitatea aparţine comitatului Keve (Cuvin), găsindu-se în posesia nobililor din familia Csaky. În perioada stăpânirii otomane, Toracu se aminteşte în Catastiful din Ipek (1660). În prima perioadă a stăpânirii habsburgice asupra Banatului, satul nu a mai existat, iar praediul era dat în arendă de către autorităţi, ca loc de păşunat.
Reînfiinţarea localităţii are loc în anul 1767, când, de fapt, pe malurile Begăi iau naştere două sate: Toracu Mare şi Toracu Mic. În acest an, mai multe localităţi din această parte a Banatului au fost populate cu locuitori români, strămutaţi din satele lor, găsite în părţile răsăritene ale Banatului sau pe valea Mureşului, pentru a face loc coloniştilor germani. Din Săcălaz şi Serdin au fost strămutate 340 de familii, cu cca. 2000 de oameni, cei din Serdin fiind colonizaţi mai întâi la Clec, însă la cererea lor au fost mutaţi pe praediul Torac, unde au înfiinţat localitatea Toracu Mic, de o parte a Begăi, pe când locuitorii Săcălazului s-au stabilit la Toracu Mare, de cealaltă parte a râului.
Unirea celor două sate a avut loc în anul 1947 într-o unitate adminiatrativă, numită în acel moment Begheiţi, la rang de comună, iar începând cu anul 1960, localitatea este încadrată în comuna Žitište. Pe plan economic şi social, în urma anilor grei de după război, în care ţăranul suferea din cauza oprimărilor comuniste, treptat, situaţia se îmbunătăţeşte din ce în ce, torăcenii ajungând în deceniile următoare la o stare materială care aduce progres şi prosperitate, însă în ciuda acestui fapt, în special în ultimele decenii, un număr însemnat de săteni iau calea Occidentului. În prezent, începând cu anul 2001, localitatea a revenit la numele oficial de Torac.
La Toracu Mare a luat fiinţă primul cor bisericesc în anul 1891, primele instrucţii fiind date de Ion Drăghici din Chizătău, iar după aceea de învăţătorul Iuliu Raşa. Activitatea neîntreruptă a corului din Toracu Mare a primit forme noi prin înfiinţarea corului mixt, alcătuit din 80 de persoane, în anul 1932, sub conducerea învăţătorului Victor Andrei. Acest cor, numit „Armonia”, întreprinde în 1936 un turneu prin România, prezentând împreună cu orchestra „Lira” din Toracu Mic concerte la Sânnicolau Mare şi la Timişoara.
Paralel cu aceste activităţi la Toracu Mare, se desfăşoară viaţa culturală şi la Toracu Mic. Corul bisericesc din această localitate este încă şi mai vechi decât cel din Toracu Mare, fiind înfiinţat în 1889, în special prin angajamentul învăţătorului Gheorghe Serb, dar sub conducerea preotului Nicolae Domşia. În anul 1933 au fost aprobate şi statutele acestei societăţi, care poartă oficial denumirea de Corul Vocal Bisericesc Ortodox „Doina” din Toracu Mic. O perioadă de zece ani, acesta este condus chiar şi de marele lăutar Vichentie Petrovici, perioadă în care avea şi cel mai mare număr de membrii din întreaga sa istorie. Orchestra de muzică populară „Lira” din Toracu Mic, devine în perioada postbelică un fel de simbol al Toracului, dar şi o mândrie a întregii populaţii româneşti din Banatul Sârbesc. Activitatea acestei orchestre se desfăşoară fără întrerupere până în zilele noastre. În perioada postbelică Toracul este unul din principalele centre culturale a românilor din Banatul Sârbesc, în care se organizează o serie de manifestări culturale, festivaluri, concerte, serate... Cele mai multe manifestări au fost organizate în cadrul S.C.A. „Flacăra”, principalul promotor al activităţilor culturale din această localitate în perioada postbelică.
Viaţa duhovnicească în cele două sate de la înfiinţare şi până azi, este caracterizată prin existenţa parohiilor separate pentru cele două localităţi. La Toracu Mare, slujbele bisericeşti s-au oficiat într-o casă, până în anul 1782, atunci s-a construit prima biserică, având hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe. Biserica actuală s-a construit cu mari dificultăţi, în primul rând de ordin financiar, dar cu sprijinul tuturor credincioşilor din sat. Temeliile au fost puse în 1856, iar lucrările s-au terminat abia în 1875, când a fost ridicat turnul şi crucea. Picturile iconostasului au fost realizate de Filip Matei în perioada 1892-1895, iar sculpturile de Nestor Bosioc.
La Toracu Mic, biserica a fost construită în perioada anilor 1821-1829.
 |
| Interiorul bisericii din Toracul Mic |
Până la terminarea acesteia, sfintele sljube se oficiau într-o casă. Noua biserică a fost sfinţită în 1829 de episcopul Iosif Putnic. Ca şi în cazul bisericii din Toracu Mare, şi la Toracu Mic pictura a fost realizată de Filip Matei, iar sculptura iconostasului de Nestor Bosioc, în anul 1895. Pictura murală a fost realizată încă înaintea celei de pe iconostas, de pictorul Iozef Goigan din Becicherecul Mare. Pe lângă bisericile amintite, la Torac a fost ridicată o bisericuţă-muzeu din lemn, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Conform recensământului din 2002, la Torac trăiau 2850 locuitori (3238 împreună cu cei găsiţi la muncă în străinătate).
Text: Adriana Petroi
Fotografii: Emanuel Mojic
Comentarii
Trimiteți un comentariu