Oricâte ori te-ai duce acolo, tot n-o să-ți vină să crezi că poate exista atâta liniște într-un loc populat de oameni (numai vreo 500, ce-i drept).
Dacă te prinde lăsatul soarelui aici, vei vedea câteva cete de vaci ce se întorc agale spre casă, oprindu-se însă la fântâna satului pentru a-și astâmpăra setea.
O să te surprinzi făcând involuntar cu mâna localnicilor care stau la taifas pe băncuța din fața casei, care te privesc curios și te salută. Și mare ne-ar fi mirarea să te poți abține să nu schimbi două vorbe cu ei.
Dar cum a reușit acest loc conservat în medievalitate să-și păstreze autenticitatea pură în ciuda cruzimii timpului? Nu face greșeala ca, de ajungi în Sân-Ianăș, să petreci numai o oră-două, să îi asculți liniștea și apoi să-ți continui drumul.
Localitatea se aminteşte pentru prima dată în izvoarele documentare în Catastiful din Ipek din anii 1660 şi 1666 sub numele de Sen Ianoş. O nouă atestare documentară este din anul 1713, în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş, când aparţinea nahiei Vârşeţului şi este amintită sub numele de Ianoş, având 6 gospodării. Pe baza unui manuscris al preotului Ioan Neagoe din 1861, alcătuit după un manuscris mai vechi, dar distrus în timpul Revoluţiei de la 1848, reiese că Sân-Ianăşul este o localitate mult mai veche, întemeiată de preotul Radu Neagoe în anul 1521, împreună cu câteva familii de români veniţi din Transilvania. Stabiliţi pe locul numit Petrii, urmaşii acestora se vor muta mai târziu pe vatra actualului Sân-Ianăş. Aceste informaţii, furnizate de preotul Ioan Neagoe, nu sunt însă confirmate de alte izvoare istorice, astfel că le putem lua în considerare doar ca pe încă una din numeroasele legende referitoare la întemeierea satelor noastre.
În anul 1717 Sân-Ianăşul avea 8 gospodării, pentru ca în curând să fie părăsit. După părerea lui Milleker, localitatea a fost reînfiinţată în 1740, de către români. Din 1779 face parte din comitatul Torontal. Locuitorii au încercat în anul 1783 să treacă în Graniţa Militară, însă nu le-a fost permis. În timpul ultimului război austro-turc, în apropierea localităţii a avut loc o bătălie în care unităţile cavaleriei turceşti au fost respinse de austrieci.
Revoluţia de la 1848-49 a adus mari neplăceri Sân-Ianăşului, a cărei populaţie a fost timp de patru luni fugărită de revoluţionarii maghiari, găsindu-se în refugiu în perioada 13 septembrie 1848-20 ianuarie 1849, iar la întoarcere în sat, l-au găsit aproape complet distrus. Biserica a fost devastată „în chip barbar”. În perioada interbelică, localitatea poartă numele de Sveti Jovan, pentru ca autorităţile comuniste în urma celui De-al Doilea Război Mondial să-i schimbe numele în Bariţe, nume pe care îl poartă şi azi.
Viaţa culturală
Corul bisericesc a avut o activitate sporadică în perioada interbelică. Se aminteşte în anul 1924 printre corurile invitate să participe la Sân-Mihai la trecerea în revistă a corurilor şi fanfarelor româneşti din Banatul Sârbesc. În perioada comunistă, corul laic activează câţiva ani în cadrul Societăţii cultural-instructive „Unirea”, pe când corul bisericesc îşi are o activitate neîntreruptă până în timpurile noastre. Fanfara a fost înfiinţată în anul 1936 şi la început avea 23 de membrii, pentru ca după război şi ea să fie încadrată în S.C. „Unirea”
text: Adriana Petroi
fotografii Diana Sporea
Dacă te prinde lăsatul soarelui aici, vei vedea câteva cete de vaci ce se întorc agale spre casă, oprindu-se însă la fântâna satului pentru a-și astâmpăra setea.
O să te surprinzi făcând involuntar cu mâna localnicilor care stau la taifas pe băncuța din fața casei, care te privesc curios și te salută. Și mare ne-ar fi mirarea să te poți abține să nu schimbi două vorbe cu ei.
Dar cum a reușit acest loc conservat în medievalitate să-și păstreze autenticitatea pură în ciuda cruzimii timpului? Nu face greșeala ca, de ajungi în Sân-Ianăș, să petreci numai o oră-două, să îi asculți liniștea și apoi să-ți continui drumul.
Localitatea se aminteşte pentru prima dată în izvoarele documentare în Catastiful din Ipek din anii 1660 şi 1666 sub numele de Sen Ianoş. O nouă atestare documentară este din anul 1713, în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş, când aparţinea nahiei Vârşeţului şi este amintită sub numele de Ianoş, având 6 gospodării. Pe baza unui manuscris al preotului Ioan Neagoe din 1861, alcătuit după un manuscris mai vechi, dar distrus în timpul Revoluţiei de la 1848, reiese că Sân-Ianăşul este o localitate mult mai veche, întemeiată de preotul Radu Neagoe în anul 1521, împreună cu câteva familii de români veniţi din Transilvania. Stabiliţi pe locul numit Petrii, urmaşii acestora se vor muta mai târziu pe vatra actualului Sân-Ianăş. Aceste informaţii, furnizate de preotul Ioan Neagoe, nu sunt însă confirmate de alte izvoare istorice, astfel că le putem lua în considerare doar ca pe încă una din numeroasele legende referitoare la întemeierea satelor noastre.
În anul 1717 Sân-Ianăşul avea 8 gospodării, pentru ca în curând să fie părăsit. După părerea lui Milleker, localitatea a fost reînfiinţată în 1740, de către români. Din 1779 face parte din comitatul Torontal. Locuitorii au încercat în anul 1783 să treacă în Graniţa Militară, însă nu le-a fost permis. În timpul ultimului război austro-turc, în apropierea localităţii a avut loc o bătălie în care unităţile cavaleriei turceşti au fost respinse de austrieci.
Revoluţia de la 1848-49 a adus mari neplăceri Sân-Ianăşului, a cărei populaţie a fost timp de patru luni fugărită de revoluţionarii maghiari, găsindu-se în refugiu în perioada 13 septembrie 1848-20 ianuarie 1849, iar la întoarcere în sat, l-au găsit aproape complet distrus. Biserica a fost devastată „în chip barbar”. În perioada interbelică, localitatea poartă numele de Sveti Jovan, pentru ca autorităţile comuniste în urma celui De-al Doilea Război Mondial să-i schimbe numele în Bariţe, nume pe care îl poartă şi azi.
Viaţa culturală
Corul bisericesc a avut o activitate sporadică în perioada interbelică. Se aminteşte în anul 1924 printre corurile invitate să participe la Sân-Mihai la trecerea în revistă a corurilor şi fanfarelor româneşti din Banatul Sârbesc. În perioada comunistă, corul laic activează câţiva ani în cadrul Societăţii cultural-instructive „Unirea”, pe când corul bisericesc îşi are o activitate neîntreruptă până în timpurile noastre. Fanfara a fost înfiinţată în anul 1936 şi la început avea 23 de membrii, pentru ca după război şi ea să fie încadrată în S.C. „Unirea”
text: Adriana Petroi
fotografii Diana Sporea
Comentarii
Trimiteți un comentariu