Frumusețea fiecărui sat nu stă doar în natură, ci și în felul în care localnicii au înțeles să își construiască și să își întrețină localitatea în care trăiesc. Astăzi vă vom aduce la cunoştinţă datele istorice, viaţa culturală şi nu în ultimul rând viaţa duhovnicească a localităţii Nicolinţ.
Date istorice
În evul mediu, în secolul al XIV-lea, pe locul Nicolințului actual se găsea un sat numit Izvor. Următoarea atestare documentară a Nicolinţului este din anul 1404, informaţie furnizată de Felix Milleker, care din păcate nu aminteşte izvorul de documentare. Săpăturile arheologice întreprinse în anii 1991-1992 pe locul numit „Cânipişte”, la intrarea în sat de partea de către Banatski Karlovac, dovedesc însă că hotarul Nicolinţului a fost populat încă în neolitic. În acelaşi loc, au fost descoperite necropole şi urme ale unor aşezări omeneşti din evul mediu, iar ultima aşezare descoperită în acelaşi loc provine din secolul al XVII-lea.
În anul 1459, conform cronicilor Vârşeţene, se amintesc credincioşii din Nicolinţ care veneau de sărbători la Vârşeţ. În Catastiful din Ipek sunt amintite două localităţi: Nicolinţul Mare (probabil localitatea descoperită de arheologi la „Cânipişte”) şi Nicolinţul Mic, ambele în două rânduri – în 1660 şi 1666. Este interesant faptul că, în ciuda afirmaţiilor că cele două localităţi ar fi dispărut – Nicolinţul Mare în 1698, iar Nicolinţul Mic în 1716, în Catastif se amintesc nume de familii româneşti care există şi azi la Nicolinţ, o dovadă a continuităţii acestei populaţii într-un interval de cel puţin trei secole şi jumătate. Concret, este vorba despre familia Cinci, amintită la Nicolinţul Mare în 1666, sau familia Mateiaş, amintită la Nicolinţul Mic tot în 1666. Despre prezenţa populaţiei româneşti în cele două localităţi ne mai amintesc şi numele de Fiat, Andreiaş ş.a.
Nicolinţul Mare se găsea pe locul Nicolinţului actual, pe când Nicolinţul Mic se găsea mai înspre răsărit. După trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică, hotarul celor două sate, despre care credem, pe baza celor expuse mai sus, că nu au dispărut în întregime, au fost luate în arendă de locuitorii satului Cacova, care ca urmare a creşterii numărului locuitorilor în propria localitate, duceau lipsă de pământ. În 1744, cacovenii cer ca 40 de familii din această localitate să fie colonizate la Nicolinţ, şi după ce au primit aprobare de la autorităţi, s-au stabilit în apropierea Nicolinţului Mic, unde au înfiinţat Cacova Mică. Mai târziu, în 1774, din cauza inundaţiilor, Cacova Mică a fost mutată la Nicolinţul Mare, unde se găseşte satul şi azi. În acelaşi an, localitatea a fost încadrată în Regimentul Iliric, iar în 1776 în cel Valaho-Iliric.
În timpul Revoluţiei de la 1848, nicolincenii au fost constrânşi să se ataşeze taberei de la Alibunar a revoluţionarilor sârbi, găsiţi sub administraţia Comitetului Districtual sârbesc de la Panciova, participând în luptele de la Sân-Mihai din luna iunie, prin care a început războiul civil în Banat.
O mare nenorocire s-a abătut asupra satului la 7 august 1944, când avioane de bombardament americane au atacat localitatea, provocând moartea a 22 persoane şi rănind un număr mare de cetăţeni. În aceeaşi zi a avut loc şi atacul aerian asupra Alibunarului.
Viaţa culturală
Reuniunea de citire şi cântări din Nicolinţ a luat naştere în anul 1890. Primele date despre o activitate a acesteia le avem din anul 1891, când amatorii nicolinceni au prezentat un concert în localitatea Alibunar. Pentru înfiinţarea corului din cadrul acestei reuniuni, care activa şi ca şi cor bisericesc, merite deosebite le-a avut preotul Antoniu Popovici. Viaţa culturală în localitate este îmbogăţită prin înfiinţarea fanfarei „Doina” în anul 1936, la iniţiativa preoţilor locali Teodor Petrică şi Teodor Ciobanu. Fanfara a fost instruită de Petru Jurca din Vlaicovăţ.
După război, activitatea culturală la Nicolinţ continuă, realizări demne de menţionat fiind obţinute în special de actorii amatori, în cadrul Zilelor de teatru ale românilor din Voivodina, cât şi de orchestra de muzică populară, condusă ani în şir de Ionel Cornean. Activitatea publicistică este marcată de editarea periodicului „Satul 899”, în redacţia lui Gheorghe Bosioc, care este şi autorul unei scurte monografii a vieţii culturale la Nicolinţ, intitulată „Nicolinţ - pagini de istorie culturală”.
Oricare dintre localităţile prezentate pe acest blog are propriul farmec şi se remarcă printr-o serie de elemente definitorii, tocmai de aceea încearcăm pe cat posibil să le facem cunoscute tainele.
Adriana Petroi
 |
| Biserica din localitatea Nicolinţ Încă în perioada în care se găseau la Cacova Mică, strămoşii nicolincenilor şi-au ridicat o biserică de lemn. După trecerea lor la Nicolinţ, a fost ridicată o biserică nouă din cărămidă, sfinţită la 1778 de epsicopul din Vârşeţ. Această biserică a reprezentat locul de rugăciune şi lăcaşul sfânt al nicolincenilor până la ridicarea bisericii actuale, în anii 1909-1910, construită în stil bizantin şi având hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Picturile au fost realizate de Ant. Şteff din Hondol. |
În evul mediu, în secolul al XIV-lea, pe locul Nicolințului actual se găsea un sat numit Izvor. Următoarea atestare documentară a Nicolinţului este din anul 1404, informaţie furnizată de Felix Milleker, care din păcate nu aminteşte izvorul de documentare. Săpăturile arheologice întreprinse în anii 1991-1992 pe locul numit „Cânipişte”, la intrarea în sat de partea de către Banatski Karlovac, dovedesc însă că hotarul Nicolinţului a fost populat încă în neolitic. În acelaşi loc, au fost descoperite necropole şi urme ale unor aşezări omeneşti din evul mediu, iar ultima aşezare descoperită în acelaşi loc provine din secolul al XVII-lea.
În anul 1459, conform cronicilor Vârşeţene, se amintesc credincioşii din Nicolinţ care veneau de sărbători la Vârşeţ. În Catastiful din Ipek sunt amintite două localităţi: Nicolinţul Mare (probabil localitatea descoperită de arheologi la „Cânipişte”) şi Nicolinţul Mic, ambele în două rânduri – în 1660 şi 1666. Este interesant faptul că, în ciuda afirmaţiilor că cele două localităţi ar fi dispărut – Nicolinţul Mare în 1698, iar Nicolinţul Mic în 1716, în Catastif se amintesc nume de familii româneşti care există şi azi la Nicolinţ, o dovadă a continuităţii acestei populaţii într-un interval de cel puţin trei secole şi jumătate. Concret, este vorba despre familia Cinci, amintită la Nicolinţul Mare în 1666, sau familia Mateiaş, amintită la Nicolinţul Mic tot în 1666. Despre prezenţa populaţiei româneşti în cele două localităţi ne mai amintesc şi numele de Fiat, Andreiaş ş.a.
Nicolinţul Mare se găsea pe locul Nicolinţului actual, pe când Nicolinţul Mic se găsea mai înspre răsărit. După trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică, hotarul celor două sate, despre care credem, pe baza celor expuse mai sus, că nu au dispărut în întregime, au fost luate în arendă de locuitorii satului Cacova, care ca urmare a creşterii numărului locuitorilor în propria localitate, duceau lipsă de pământ. În 1744, cacovenii cer ca 40 de familii din această localitate să fie colonizate la Nicolinţ, şi după ce au primit aprobare de la autorităţi, s-au stabilit în apropierea Nicolinţului Mic, unde au înfiinţat Cacova Mică. Mai târziu, în 1774, din cauza inundaţiilor, Cacova Mică a fost mutată la Nicolinţul Mare, unde se găseşte satul şi azi. În acelaşi an, localitatea a fost încadrată în Regimentul Iliric, iar în 1776 în cel Valaho-Iliric.
În timpul Revoluţiei de la 1848, nicolincenii au fost constrânşi să se ataşeze taberei de la Alibunar a revoluţionarilor sârbi, găsiţi sub administraţia Comitetului Districtual sârbesc de la Panciova, participând în luptele de la Sân-Mihai din luna iunie, prin care a început războiul civil în Banat.
O mare nenorocire s-a abătut asupra satului la 7 august 1944, când avioane de bombardament americane au atacat localitatea, provocând moartea a 22 persoane şi rănind un număr mare de cetăţeni. În aceeaşi zi a avut loc şi atacul aerian asupra Alibunarului.
Viaţa culturală
Reuniunea de citire şi cântări din Nicolinţ a luat naştere în anul 1890. Primele date despre o activitate a acesteia le avem din anul 1891, când amatorii nicolinceni au prezentat un concert în localitatea Alibunar. Pentru înfiinţarea corului din cadrul acestei reuniuni, care activa şi ca şi cor bisericesc, merite deosebite le-a avut preotul Antoniu Popovici. Viaţa culturală în localitate este îmbogăţită prin înfiinţarea fanfarei „Doina” în anul 1936, la iniţiativa preoţilor locali Teodor Petrică şi Teodor Ciobanu. Fanfara a fost instruită de Petru Jurca din Vlaicovăţ.
După război, activitatea culturală la Nicolinţ continuă, realizări demne de menţionat fiind obţinute în special de actorii amatori, în cadrul Zilelor de teatru ale românilor din Voivodina, cât şi de orchestra de muzică populară, condusă ani în şir de Ionel Cornean. Activitatea publicistică este marcată de editarea periodicului „Satul 899”, în redacţia lui Gheorghe Bosioc, care este şi autorul unei scurte monografii a vieţii culturale la Nicolinţ, intitulată „Nicolinţ - pagini de istorie culturală”.
Oricare dintre localităţile prezentate pe acest blog are propriul farmec şi se remarcă printr-o serie de elemente definitorii, tocmai de aceea încearcăm pe cat posibil să le facem cunoscute tainele.
Adriana Petroi
Comentarii
Trimiteți un comentariu