Ilija Ivačković – critic literar

Ilija Ivačković – critic literar, mare proprietar şi om politic sârb din Deliblata, reprezintă o personalitate care pe bună dreptate se poate considera ca una care a marcat o epocă importantă din istoria culturală şi politică a Banatului de Sud în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Casa familiei Ivačković, din Deliblata

Descendent al unei cunoscute familii de intelectuali și negustori din Deliblata, Ilija Ivačković îşi are locul său binemeritat în pleiada marilor creatori literar-ştiinţifici bănăţeni ai începutului de secol.

 

S-a născut la Deliblata pe data de 12 octombrie 1884, ca fiul marelui proprietar Petar Ivačković şi a Hristinei, născută Nikolić . Şcoala primară o termină în satul natal, iar şcolile secundare le frecventează la Panciova şi Biserica Albă. 

Studiază teologia şi filozofia la Cernăuţi, iar teza de doctorat şi-o susţine în acelaşi oraş în 1907, fără ca însă să devină preot, întorcându-se în satul natal unde se îngrijeşte în continuare de moşia sa.

În anii studenţiei petrecuţi la Cernăuţi, tânărul Ivačković este preocupat de critica literară, publicând o serie de articole din acest domeniu în revistele de specialitate sârbeşti. Totodată, a fost cunoscut şi ca intermediar între literatura sârbă şi cea germană şi maghiară. A scris în general despre contemporanii săi – prozatorii şi poeţii sârbi, urmărind cu atenţie tot ceea ce s-a publicat în literatura sârbă în aceşti ani. Activitatea sa de critic literar, prin care şi-a obţinut un anumit renume atât în monarhia dualistă, cât şi în Serbia, s-a desfăşurat între anii 1903-1910, după care tânărul Ivačković încetează definitiv de a mai publica. Din domeniul teologiei şi a filozofiei publică câteva volume

O problemă deosebit de interesantă o reprezintă colaborarea lui Ilija Ivačković cu oamenii de cultură români şi contribuţia sa la prezentarea celor mai valoroase opere ale literaturii sârbe la români. Însăşi faptul că trăia într-o comunitate mixtă sârbo-română, cu populaţie amestecată, cum era Deliblata, ne face să credem că tânărul student teolog, în momentul în care a început activ să se ocupe cu critica literară, deja avea legături cu reprezentanţi ai mişcării literare şi naţionale româneşti din Banat încă înainte de a pleca la Cernăuţi, în Bucovina. 

Cu toate că identitatea sa naţională sârbească era clară, bine definită, ceea ce se poate observa la fiecare pas în decursul întregii sale vieţi, nu există îndoială că Ivačković era totuşi apropiat de români, cunoscându-i bine şi colaborând cu aceştia, cu toate că susţinea într-unul din articolele sale că „cunoştinţele sale din limba română sunt prea sărace”. Cei cinci ani ai studenţiei petrecuţi la Cernăuţi l-au apropiat însă foarte mult de românii bucovineni, cu care se întâlnea în cafeneaua „Europa”, unde se discuta viu, la un pahar de bere, despre teatru, politică, literatură... În timpul unei discuţii, în 1907, după ce s-a epuizat povestea despre discursurile lui Polit, cineva din tovarăşii săi a amintit că într-unul din numerele următoare ale „Junimii bănăţene”  va fi publicată în limba română nuvela lui Laza Lazarević „La fântână”. Traducătorul acestei nuvele a fost Ion Grămadă (1886-1917), scriitor, istoric şi publicist bucovinean, cu care, evident, Ivačković colabora în aceşti ani. La dorinţa redacţiei şi a traducătorului, Ivačković a acceptat ca într-unul din numerele următoare ale revistei să publice un articol informativ despre marele prozator sârb Laza Lazarević, cu scopul de a face cunoscute cititorilor români realizările literare de referinţă ale scriitorilor sârbi.

Traducerea nuvelei lui Laza Lazarević a apărut în curând în două numere ale revistei bucovinene, iar articolul lui Ilija Ivačković despre acest scriitor şi opera sa va apare şi el în curând, în aceeaşi revistă. În nota de subsol de la începutul acestui articol, semnată de redacţie, se subliniază următoarele: “Autorul articolului de faţă este un tânăr critic sârb, bine apreciat în cercurile literare sârbeşti, şi căruia îi mulţămim din inimă pentru amabilitatea D-Sale de a ni trimite acest articol anume pentru revista noastră. Articolul e tradus de d. Ion Gramadă. Red.” De fapt, Ivačković şi-a scris textul său în limba germană, din motivul pe care deja l-am amintit: cunoaşterea insuficientă a limbii române (literare, zicem noi, căci graiul românesc bănăţean îl cunoştea bine din Deliblata natală), iar traducerea din limba germană în română a realizat-o acelaşi Ion Grămadă. Textul este unul informativ, după cum afirmă în alt loc însăşi Ivačković, prezentând pe scurt viaţa şi opera lui Lazarević şi subliniind, la sfârşitul articolului, şi faptul că scriitorul sârb a fost tradus şi în câteva limbi străine: franceză, italiană, maghiară, suedeză, germană, rusă, bulgară. Articolul îl încheie printr-o notă, în care cu satisfacţie subliniază următoarele: “Toate aceste traduceri dovedesc valoarea neperitoare a nuvelelor lui, iar eu ca Sârb salut cu bucurie faptul că L.K.Lazarevici intră şi în literatura românească”.

Principalul biograf al lui Ilija Ivačković, Milivoj Nenin, nu aduce prea multe informaţii despre soţia criticului literar, amintind doar că este româncă din Bucovina şi că a murit, în timpul Primului Război Mondial, împreună cu cei doi copii ai lor, de gripă spaniolă. Noi mai adăugăm în acest loc numele soţiei sale – este vorba despre Anica Ivacicovici, care avea anumite înclinaţii pentru literatură, ceea ce se poate observa şi dintr-un text pe care îl publică în 1910 în revista Luceafărul. Textul alcătuit la Deliblata, în Banat, unde Anica trăia împreună cu familia sa, descoperă că este vorba despre o femeie cu cunoştinţe vaste din literatură, talentată în arta scrisului, dovedind totodată o evidentă nostalgie după Bucovina natală. Este vorba despre prezentarea unui volum de nuvele şi schiţe, pe care o face Anica Ivacicovici, carte intitulată Suflete Stinghere, alcătuită tot de un bucovinean - Liviu Marian - şi publicată la Bucureşti în 1910. Este evindent că Anica era la curent cu cele mai noi realizări ale literaturii române, ceea ce rezultă din însăşi mărturisirea acesteia, în prima frază a textului amintit: „Departe de Bucovina – fiind singură bucovineancă – mi-a venit astăzi un volumaş în mână, care m-a impresionat adânc, şi nu pot să nu-mi exprim şi eu părerea asupra lui”. Analiza volumului amintit, care urmează, ne dovedeşte înclinările Anicăi pentru critica literară, asemănător soţului său, ceea ce ne face să credem că cei doi soţi se completau oarecum şi că desigur colaborau la alcătuirea criticilor pe care le publicau. Milivoj Nenin aminteşte că Ivačković şi-a dedicat unele din textele sale soţiei, amintind în acest loc articolul „Jedna gospođa koja piše pesme” (O doamnă care scrie poezii), căreia, „din frica de Banatul filistenic”, i-a retras totuşi dedicaţia. „Ochii acestei femei se văd şi în textul despre Jakov Šantić”. 

Spre sfârşitul anului 1910, Ilija Ivačković va publica ultimul articol al său de critică literară. Scurtul episod al colaborării sale şi a soţiei în publicaţiile literare româneşti rămân însă un reper interesant al relaţiilor sârbo-române de la începutul secolului al XX-lea.

Text: prof.dr. Mircea Măran