Literatura în limba română din Banatul sârbesc își are începuturile sale în secolul al XIX-lea, când apar primii cărturari și oameni de condei din rândul învățătorilor, preoților și avocaților care au îmbrățișat arta scrisului frumos.
Despre unii dintre acești creatori literari s-a scris până în prezent mai mult, despre alții mai puțin, unii au fost „redescoperiți” recent, iar despre unii nu se știe încă absolut nimic, rămânând complet anonimi și inexistenți în istoriile literaturii române de la noi. Redescoperirea valorilor culturale uitate ale românilor din Banatul sârbesc reprezintă un imperativ în lupta pentru păstrarea identității acestei populații.
Cu această ocazie îl vom prezenta pe un scriitor complet uitat și necunoscut: Romul Balnojan din Satu Nou, oficiant la banca Sentinela din această localitate și activist cultural consacrat, dar care a avut și încercări interesante de creație literară. Operele sale literare: povestiri, piese de teatru, poezii, au fost publicate în gazeta Progresul din Oravița în primele decenii ale secolului al XX-lea, după care acesta a căzut în întregime în anonimat, fiind complet uitat, pe nedrept, credem noi, de autorii istoriilor literaturii române din Voivodina, dintre care majoritatea încep prezentarea acesteia, fără argumente serioase, cu anul 1945. Pentru a înlătura această minimalizare și falsificare a valorilor culturale ale românilor din Voivodina, în urmă cu câțiva ani am început cu publicarea operelor scriitorilor uitați: Nicolae și Alexandru Țințariu și Constantin Rudnean, continuând, de data aceasta, cu alt nume uitat: Romul Balnojan din Satu Nou. Reproducem, în cele ce urmează, una din numeroasele contribuții literare ale acestui autor, publicată în Progresul din Oravița în anul 1913.
Moș Tremurici
Apăsat de greul vieții și de povara anilor, moș Tremurici îți face impresia suferinței întrupate. Dacă l-ai întreba câți ani are, sigur nu ar ști să îți dea răspuns pozitiv. Ți-ar spune numai că până la șaptezeci a purtat socoata anilor, dar de aci începând a pierdut-o. E explicabil. Necazurile vieții neîndurate l-au frământat atâta că bucuros primește numele de Tremurici, sperând că cu schimbarea numelui se va lepăda amarul de dânsul.
Cât de nemiloasă e viața față de unii. Soarta de acești nenorociți ai vieții, drept zicând, își bate joc. Știe Dumnezeu dacă e așa și nu altcum... Și mare e numărul acelora, care umblă pe drumuri, fără a mai înțelege rostul vieții. Dar cine-și bate capul cu el... E doar în firea omului, că dacă se simte sătul, crede că toată lumea e sătulă. Ba sunt alții – pe care norocul i-a favorizat puțin – mai bucuros înting din prisosul lor la câine.
Unii trăiesc cum pot, alții aproape cum vreau. Moș Tremurici face parte din ceata celor dintâi. Pe lângă toată neputința lui, el n-a învățat meșteșugul cerșitului. E cinstit și nu trăiește din mila nimănui. Mai bine moare, tăind la lemne. Acesta-i meșteșugul cu care-și câștigă pâinea de toate zilele.
Cum se apropie iarna, își vede de unelte. Numai ce te trezești cu el în prag. Am venit să tai la lemne, e salutul său. Îi răspunzi: nu am lemne, moș Tremurici, dar dacă ții să mi le tai, iată câteva libre aruncă până-mi voi aduce.
Moș Tremurici își ia uneltele și se depărtează. În drumul lui spre pitar - acesta e primul pas – se mai abate la vreun cunoscut, cu gândul că va căpăta de lucru. Se nimerește că ai lemne la dispoziție, atunci vrând-nevrând trebuie să te tocmești cu el. El e modest și nu cere mult. Veșnica-i condiție e și să-i dai ceva de mâncare. Și dacă acel ceva e fiertură călduță, moș Tremurici te blagoslovește cum numai el știe. Dacă odată va ajunge să se bucure de fericirea raiului, fii sigur că pentru mâncarea călduță va pune o vorbă bună la mai marii de acolo. Bietele lui oase sunt mâncate de frig și nu-i mirare că ciorba călduță e cea mai mare bunătate ce și-o poate închipui cu mintea lui ostenită.
Trebuie să știți că moș Tremurici iarna, când se crapă lemnele de ger, locuiește în grajd cu vitele. El nu are fericirea să se bucure de chilie călduță. De mâncare și mai puțin, căci abia la două-trei zile ajunge să mănânce odată. Vara e bună și blagoslovită pentru toate ființele neputincioase. Ea îți dă pat în margine de drum. Drept acoperământ, celor amărâți și veșnic pe drumuri, servește cerul plapumă lui cu mii de stele brodată. Natura le pune la dispoziție saloanele ei și tot aranjamentul minunat... Dar iarna, ah, iarna e fără inimă față de nenorociții vieții... Perinuțele ei de zăpadă albă, le îngheață oasele... Ce tirană e!...
Săracul moș Tremurici, mai an iarnă era să-și dea pielea. Îl angajase un oarecare la un stânjen de lemne, dar înainte de a-l face gata, înțepenise. A lucrat o săptămână și mai bine. Restul muncii îl săvârșise după ce s-a întremat.
Meșteșugul acesta pentru construcția lui slăbită, a aproape insuportabil. L-a învățat din tinerețe și acum nu se mai poate lăsa de jug. Nu, pentru că trebuie să trăiască și viața e muncă. El nu se gândește să-și pună capăt zilelor fiindcă tot mai are tăria sufletească s-o înfrunte.
Dar vezi, el n-a murit. Tot mai trăiește, dar de tăiat lemne abia mai taie, căci nimeni nu-l mai primește. Se feresc de dânsul, din simplul motiv că ușor s-ar putea întâmpla să-l afli odată țeapăn de tot...
În vremea din urmă s-a rugat să i se dea ceva pensie, ca să nu fie silit să tot bată drumurile. Dar e bătrân și pare-mi-se că a fost soldat în Italia. Apoi a tăiat ani de-a rândul lemne pe la oameni. A muncit destul în viața lui prăpădită și ar merita și dânsul o pensie cât de mică. Sărmanul, nu știe că n-am ajuns încă până acolo încât și tăietorilor de lemne să li se dea pensie. El știe că a muncit mai mult decât oricare. Dar, câți nu muncesc! Și mai știe el că mulți mai tineri ca el, poate pe nedrept primesc pensie...
Pentru oameni de felul tău, moș Termurici, nu sunt parale și nici îndurare. Omenirea are alte nevoi mai mari decât ajutorarea celor neputincioși. Voi sunteți mulți și parale puține. A fi cinstit și a munci o viață întreagă, e prea puțin pentru ca să-ți odihnești oasele...
Dar ce-am de-a face cu moș Tremurici. Trăiesc atâția moș Tremurici în lume, nebăgați de nimeni în seamă. Atât voi numai: Când aveți zile dulci și senine, nu uitați de aceia care au avut păcatul numai de a se naște...
Romul Balnojan
publicat în Progresul, Oravița, nr. 46/1913, p. 2.
Adriana Petroi
Comentarii
Trimiteți un comentariu