Treceți la conținutul principal

Cine a fost George Mocioni?

 

În localitatea Vlaicovăț de lângă Vârșeț, în sudul Banatului, se găsește castelul Mocioni-Bisingen, aflat într-un stadiu avansat de degradare. 



Castelul în stil neoclasicist a fost construit în 1859 de George Mocioni (1823-1887), membru al renumitei familii nobile românești de origine aromână care a jucat un rol foarte important în mișcarea națională românească din Monarhia Habsburgică (Austro-Ungaria) în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Membrii familiei Mocioni au fost cunoscuți ca fruntași politici ai românilor din Monarhie, dar și prin faptul că au ajutat financiar studenții și elevii, instituțiile culturale românești și dezvoltarea mișcării naționale românești în general. 




George Mocioni a fost avocat, om politic, latifundiar și filantrop care a avut o influență deloc neglijabilă asupra mișcării politice și culturale a românilor din Monarhie. În 1845, familia Mocioni a devenit proprietară a unei treimi din hotarul satului Vlaicovăț de lângă Vârșeț, iar George Mocioni a construit un castel magnific în această localitate, care după moartea sa a fost moștenit de fiica sa Gheorghina (1887). George Mocioni deținea, de asemenea, suprafețe întinse de teren arabil în hotarele localităților Pavliš, Coștei și Potporanj, apoi moșii în Birchiș și în alte localități din partea răsăriteană a Banatului, precum și case la Budapesta, Timișoara și Vârșeț. După moartea tatălui, Gheorghina s-a căsătorit în anul 1888 cu contele Rudolf Bissingen, astfel încât din acel moment castelul a fost cunoscut și sub numele de castelul Bissingen, denumirea sub care este cunoscut și astăzi. 

Cuplul Bissingen a avut cinci copii, dintre care fiul Rudolf a murit în copilărie, la frageda vârstă de trei ani. Fiicele erau căsătorite cu membri proeminenți ai societății aristocratice ai epocii. De exemplu, fiica cea mare, Johanna, a fost căsătorită cu Pál Teleki de Szék, prim-ministrul Ungariei în două mandate în perioada interbelică. Contele Rudolf Bissingen a murit în 1905, astfel că Gheorghina a fost nevoită să aibă grijă de castel și de o moșie foarte întinsă în vremuri foarte dificile care au venit după izbucnirea Primului Război Mondial, și mai ales după război, când autoritățile Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au efectuat reforma agrară, expropriind pământul de la latifundiari. Proprietatea contesei Gheorghina s-a micșorat din ce în ce mai mult, iar după Cel de-al Doilea Război Mondial, atât pământul rămas, cât și castelul au fost naționalizate și au trecut în mâinile statului. 

Castelul i-a găzduit în continuare pe membrii forțelor aeriene iugoslave pentru o perioadă de timp, apoi a fost transformat în orfelinat pentru copii și, în cele din urmă, a găzduiti birouri ale cooperativei agricole din localitate, în timp ce o parte a castelului a fost transformată în apartamente pentru muncitorii angajați la această cooperativă. Acesta este momentul în care castelul a început să se degradeze, locatarii l-au părăsit ulterior, el a fost complet abandonat, iar degradarea și degenerarea sa continuă și azi. 

dr. Mircea Măran


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc Panorama oraşului Vârşeţ Elementul etnic românesc a fost prezent în Banat din cele mai vechi timpuri. Încă din evul mediu timpuriu, din perioada formării limbii și a poporului român, putem vorbi despre prezența unor elemente protoromânești în Banatul de sud-vest. Concret, este vorba despre o populație valahă, pe care o amintește notarul regelui maghiar Bela al III-lea în Cronica sa Faptele ungurilor. Aceasta se face în contextul descrierii cuceririlor maghiare ale Câmpiei Panonice care au avut loc începând cu anul 896, prin venirea triburilor ungurești sub conducerea lui Arpad. Atacul unguresc asupra ducatului lui Glad, care își avea una din reședințele sale în cetatea Cuvinului, aduce primele informații, ce e drept confuze, despre prezența protoromânilor în zonă. Anume, în ajutorul ducelui Glad, stăpânul acestor teritorii, care s-a închis în cetatea Cuvinului pentru a se apăra de agresori, au venit
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Banatul sârbesc este la fel de bogat ca şi Banatul românesc

Atlas cultural al Banatului sârbesc Banatul, regiune unitară până atunci, a fost sfârtecat în 1919. Treimea de sud-vest a fost detaşată de celelalte două treimi şi, datorită graniţei existente între ei, bănăţenii au început să uite unii de alţii. Abia în ultima vreme ne-am redescoperit. Banatul sârbesc este la fel de bogat în mărturii istorice, deţine monumente impresionante şi are un trecut la fel de glorios ca şi Banatul românesc. Din aceste motive, şi trecutul său a fost multă vreme ţinut sub preş. În martie 2007 a apărut un frumos Atlas cultural al Banatului (sârbesc), autor Aleksandar Manojlović, cuprinzând localităţile care deţin vestigii istorice importante şi care au şi unele manifestări de tradiţie. Sunt incluse acolo peste 80 de locaţii acoperind întreaga zonă. Atlasul, editat în limba sârbă, este aproape necunoscut la noi. (România) De aceea am tradus pentru cititorii români informaţiile găsite acolo. Parcurgându-le, vom fi cu toţii de acord că ele conţin o istorie măre
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Nunta la români presupune fast și veselie

O nuntă la români presupune fast și veselie, iar tradițiile și obiceiurile de nuntă au fost și vor fi nelipsite.  Cele mai multe obiceiuri de nuntă la români s-au moștenit din generație în generație, astfel că unele dintre ele sunt foarte vechi. Nuntă în perioada interbelică Pe vremuri cele mai frumoase nunți ale românilor se făceau cu siguranță la sate. Acolo, chiar și în vremurile noastre, tradițiile și obiceiurile se întrec în importanță, iar ulițele satelor răsună a veselie și voie bună. Atmosfera este una autentică prin joc, cântec, chiuituri, dar și nelipsitele practici tradiționale. "Hotăresc apoi ziua nunţii, ziua cununiei, făcându-se pregătirile trebuincioase. De comun ziua cununiei e zi de duminică. În ziua premergătoare, adecă sâmbăta, are loc „strigarea la nuntă” (invitarea). Atât din partea părinţilor fetei, cât şi feciorului, doi flăcăi sau feciori anumiţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi încălecaţi pe cai frumoşi, care sunt împodobiţi la urechi cu flori
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe