Bolintineanu şi Bălcescu în Banat şi în Serbia

 Mircea Măran

Bolintineanu şi Bălcescu în Banat şi în Serbia

În timpul Revoluției de la 1848-49, prin Banat au trecut numeroase personalităţi implicate cu sau fără voia lor în evenimentele în care se croia soarta naţiunilor europene. 

Au fost printre aceştia şi numeroşi români, cunoscuţi oameni de cultură şi de condei, revoluţionari, preoţi, cât și oameni de alte profesii, care în corespondenţa pe care au purtat-o, sau în notele de călătorie, descriu impresiile pe care le-au trăit călătorind pri Banat, dar și prin Principatul Serbiei. Cunoscutul scriitor şi revoluţionar român Dimitrie Bolintineanu descrie în notele sale de călătorie trecerea sa prin părţile sudice ale Banatului, după exilarea membrilor guvernului şi a altor revoluţionari din Bucureşti, în urma înăbuşirii Revoluţiei în Ţara Românească, la 13 septembrie 1848. Prizonierii trebuiau să fie transportaţi pe Dunăre până la Zemun, de unde puteau să plece mai departe unde doreau. Ajungând la Orşova, au renunţat la călătoria pe fluviu şi fiind toleraţi de soldaţii turci care îi însoţeau, au luat-o pe uscat, trecând printr-un sat găsit „la trei leghe”, în care locuitorii s-au arătat binevoitori faţă de aceşti necunoscuţi. „După şase oare de umblet”, au ajuns „într-un sat românesc şi sârbesc ce se afla revoltat contra ungurilor”, în care au fost primiţi cu neîncredere, ba chiar şi cu duşmănie de localnici, care îi credeau prietenii ungurilor. După ce a luat cuvântul arhimandritul Snagoveanu, unul dintre exilaţi, în care „le vorbi arătându-le adevărata (noastră) poziţie; într-un minut această mulţime turbată îşi schimbă credinţa, şi ameninţările ei se schimbară în manifestaţii de bucurie”. Chiar mai mult, „căpitanul satului le-a vizat paşaporturile pentru Viena” şi primind şi trăsuri de la localnici, „pe la miezul nopţei plecară în şeapte trăsuri”1. Nu putem stabili în ce localitate bănăţeană au poposit revoluţionarii din Ţara Românească, pentru că autorul nu ne dă numele satului, dar oricum, desigur este vorba despre una din localităţile mixte (sârbo-române) găsite sub administraţia Comitetului Districtual de la Panciova, din apropierea Dunării. Despre evenimentele tragice din Banat care au avut loc în aceste zile vorbeşte în corespondenţa sa şi cunoscutul revoluţionar şi scriitor român Nicolae Bălcescu, care chiar pe atunci se găsea la Belgrad, având intenţia de a intra în contact cu conducerea mişcării revoluţionare maghiare. Într-o scrisoare trimisă lui Ion Ghica din 8 mai 1849, Bălcescu menţionează că în acele zile se găsea în Banatul de sud. Iată un fragment din evocările lui Bălcescu: 

„A doa zi, după ce am vizat pasul într-un sat, am plecat înainte, zicând că mergem ca să trecem în Serbia, pe la Gradista. Pân-a nu ajunge acolo, am aflat că unguri au intrat cu o zi mai nainte în Verşetz şi că se aşteaptă în acea noapte în Weisskirchen. Am hotărât atunci a merge în acest loc. Am izbutit a ne mai viza pasul până la Kubin, zicând că mergem la Semendria. Am întâlnit în drum o mulţime de emigranţi din acele oraşe, cum şi trupele ce o loase la fugă. Eram opriţi şi interogaţi la tot pasul. Pericolul nostru era cu atât mai mare, că înţelelesem p-acolo că Tunes, care trecuse tot p-acolo înainte de opt zile, fusese arestat ca spion, la Verşeţ. Noi însă cu minciuni şi cu curagiu am eşit limpezi din toate fără a pătimi nimică. Era noroc că vorbeam limbili română şi sârbă. Am ajuns seara în Weisskirchen (Biserica Albă – M.M.) de unde fugise toţi, afară de câţiva orăşeni nemţi şi români, partizani a ungurilor. Toţi ne asigura ca aceştia va sosi îndată. Dar noi nu ne mulţumeam cu această nădejde. De aceea hotărârăm ca chiar în aceea noapte să mergem înaintea lor. Ei veniseră până la un sat numit Lagerdorf (Straja – M.M.), trois heures loin de noi, unde chiar în acea noapte a avut o bătae cu o trupă de împărăteşti”

Despre călătoria lui Bălcescu prin Banat şi scrisorile trimise de acesta din Belgrad şi Panciova, vezi şi: Radu Flora, Din relaţiile sîrbo-romîne (Privire de ansamblu), Panciova, 1964, p. 178-1817 N. Bălcescu, Corespondenţă..., p. 227. Din scrisoarea către Ion Ghica, trimisă de la Paris în 22 octombrie 1849.