Treceți la conținutul principal

O carte uitată despre un alibunărean

  


„UN LUPTĂTOR BĂNĂŢAN: ŞTEFAN JIANU” (Caransebeş, 1935)










 Despre viaţa şi activitatea uneia dintre cele mai importante personalităţi din istoria românilor din Alibunar s-a mai scris în istoriografia noastră din Banatul sârbesc şi până în prezent. Acest mare intelectual al Alibunarului şi al Banatului nu este cu totul necunoscut celor care până în prezent au cercetat istoria acestei localităţi şi biografiile marilor personalităţi ale românilor din Banatul sârbesc. Mai puţin este cunoscut volumul publicat în anul 1935 la Editura Diecezană din Caransebeş, intitulat „Un luptător bănăţan: Ştefan Jianu”, dedicat acestui fiu al Alibunarului plecat din tinereţe din satul natal şi trecut prematur în lumea umbrelor.

           Cine a fost Şrefan Jianu?

Ştefan Jianu s-a născut la Alibunar pe data de 4 august 1882. Şcoala primară o frecventează în satul natal, liceul la Panciova, Braşov şi Fiume (Rijeka), iar studiile la Cernăuţi (Facultatea de Teologie) şi Bratislava (Facultatea de Drept). După absolvirea Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, se angajează la Caransebeş pe postul de referent-asesor şcolar. În anul 1909 este ales în fruntea senatului şcolar al Institutului Teologic din Caransebeş, funcţie pe care o deţine până la moartea sa prematură şi neaşteptată, pe data de 15 noiembrie 1918. A fost cunoscut ca un luptător neînfricat pentru apărarea drepturilor şcolare româneşti, evidențiinudu-se în special în lupta împotriva Legii Apponyi şi în anii Primului Război Mondial, când a suferit şi prigoniri din partea autorităţilor austro-ungare.

           În memoria acestei personalităţi marcante din istoria cultural-şcolară a românilor bănăţeni, un colectiv de autori a alcătuit în anul 1935 voluul omagial intitulat „Un luptător bănăţan: Ştefan Jianu”. Despre această lucrare, amintită de fapt şi în Monografia Alibunarului (1998), s-a scris însă la noi prea puţin. Din colectivul de autori fac parte cinci colaboratori şi prieteni ai lui Ștefan Jianu, dintre care trei sunt originari din Banatul sârbesc: Constantin Rudnean (originar din Satu Nou), Ioan David (originar din Panciova) şi Aurel Uroş (originar din Doloave), ceilalţi doi autori fiind Aurel Moaca şi Nicolae Cornean.

           Din cuprinsul acestui volum ne dăm seama că pe lângă biografia acestei personalităţi, în care putem găsi informaţii deosebit de interesante despre viaţa şi activitatea sa, o parte a textului este rezervată şi amintirilor despre acesta şi omagiului adus acestei personalități şi, nu în ultimul rând, versurilor dedicate lui Ştefan Jianu. 

           Vom desprinde câteva fragmente din acest volum, ca o aducere aminte şi un îndemn generaţiilor de azi de a nu uita realizările înaintaşilor noştri.                                                        

„Lumina zilei o văzu la 4 august 1882 în Alibunar, massivă comună românească în pusta din valea Dunării bănăţene. Întinsul şesurilor i-a dat acea nostalgie a libertăţii, care l-a frământat întreaga sa viaţă; i-a zidit sufletul tare în corp puternic şi mlădios, şi acea lumină vie în ochi, căreia nimeni nu i-a rezistat...”

           „Absolvind liceul, glasul bisericosului copil din Alibunar se trezi la întâia răscruce de drumuri a vieţii. Îi şopti discret ceva, şi Ştefan Jianu luă drumul Cernăuţilor, înscriindu-se la teologie. Dar firea lui complexă şi neastâmpărată nu se mulţumi numai cu ştiinţa ce nutrea acum dorul de încoronare a puternicului său simţ religios, nu; precocele sentiment naţional cerea orizonturi, puncte de reazim şi justificare pentru obida sau drepturile unui popor oprimat de veacuri. De aceea, concomitent cu teologia la Cernăuţi, el studie dreptul la Academia din Bratislava, pe atunci Pozsony”.

           „În marea de cruci a cimitirului din Caransebeş este şi o cruce modestă; o cruce de ascet; o cruce de lemn înegrit, de ploi şi vânt; o cruce părăsită lângă un muşuroi de pământ ce-ţi dă iluzia uni mormânt de făptură omenească; e crucea lui Ştefan Jianu. Culcată pe o rână, străjuie la căpătâiul celui ce a fost odinioară purtător de cuvânt dumnezeesc şi românesc. Ştefan Jianu! ... O existenţă spiritualiceşte fecundă; o existenţă a cărei potenţialităţi intelectuale şi duhovniceşti erau în urcuş şi desvoltare; o existenţă exuberantă dar modestă; optimistă, dar inspirată de optimismul înţelepciunii evanghelice, a fost secerată în zile de grea încercare naţională... Deschis la suflet, sincer şi prietenos, - aşa îl ştiu toţii”.

           „Iar acum, Ştefan Jianu e uitat!... Arar vreun prieten intim de-şi mai descoperă capul în faţa bătătoritei movile de pământ lipindu-şi buzele spre sărutare, de ruginita cruce de la creştet. Pentru românii din Banatul iugoslav, Ştefan Jianu a rămas un simbol. Un dreptar, cuprins nu în paragrafe şi articole de lege scrisă, ci un exemplar uman de înaltă valoare educativă, religioasă şi naţională. Ţinuta lui ideologică e un isvor de inspiraţie pentru toţi iubitorii legii strămoşeşti. Din depărtarea mea cu privirile umezite de povestea vieţii lui sbuciumate şi jertfelnice, trimit răvaş de sfântă şi vecinică pomenire a celui care a fost Ştefan Jianu...”

 

Lui Ştefan Jianu

                       Nulli flebilior...

Adesea gându-mi jalnic

Spre Tine se avântă

Te văd aevea parcă

Pătruns de-o râvnă sfântă

Şi-aud un glas de tunet

Ce către noi cuvântă.

Când Domnul îndurării

Rosti supremul „Fie”

Şi-a rupt catapeteasma

Robiei pe vecie,

Trimisu-ne-a prin tine

Divina Lui solie.

O, scutier năpraznic

 În timp de agonie,

Cu ochi din altă lume

Cu glas de vijelie

Herub de fier şi pară

Din rassa lui Ilie!

Prin lumea plămădită

Cu pizmă şi uitare

Străbate ca un fulger,

Se-nalţă şi dispare

Bolidul vieţii Tale

În nesfârşita zare.

 
dr. Mircea Măran
 

  



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Primele atestări documentare ale românilor din Banatul sârbesc Panorama oraşului Vârşeţ Elementul etnic românesc a fost prezent în Banat din cele mai vechi timpuri. Încă din evul mediu timpuriu, din perioada formării limbii și a poporului român, putem vorbi despre prezența unor elemente protoromânești în Banatul de sud-vest. Concret, este vorba despre o populație valahă, pe care o amintește notarul regelui maghiar Bela al III-lea în Cronica sa Faptele ungurilor. Aceasta se face în contextul descrierii cuceririlor maghiare ale Câmpiei Panonice care au avut loc începând cu anul 896, prin venirea triburilor ungurești sub conducerea lui Arpad. Atacul unguresc asupra ducatului lui Glad, care își avea una din reședințele sale în cetatea Cuvinului, aduce primele informații, ce e drept confuze, despre prezența protoromânilor în zonă. Anume, în ajutorul ducelui Glad, stăpânul acestor teritorii, care s-a închis în cetatea Cuvinului pentru a se apăra de agresori, au venit

Banatul sârbesc este la fel de bogat ca şi Banatul românesc

Atlas cultural al Banatului sârbesc Banatul, regiune unitară până atunci, a fost sfârtecat în 1919. Treimea de sud-vest a fost detaşată de celelalte două treimi şi, datorită graniţei existente între ei, bănăţenii au început să uite unii de alţii. Abia în ultima vreme ne-am redescoperit. Banatul sârbesc este la fel de bogat în mărturii istorice, deţine monumente impresionante şi are un trecut la fel de glorios ca şi Banatul românesc. Din aceste motive, şi trecutul său a fost multă vreme ţinut sub preş. În martie 2007 a apărut un frumos Atlas cultural al Banatului (sârbesc), autor Aleksandar Manojlović, cuprinzând localităţile care deţin vestigii istorice importante şi care au şi unele manifestări de tradiţie. Sunt incluse acolo peste 80 de locaţii acoperind întreaga zonă. Atlasul, editat în limba sârbă, este aproape necunoscut la noi. (România) De aceea am tradus pentru cititorii români informaţiile găsite acolo. Parcurgându-le, vom fi cu toţii de acord că ele conţin o istorie măre

Nunta la români presupune fast și veselie

O nuntă la români presupune fast și veselie, iar tradițiile și obiceiurile de nuntă au fost și vor fi nelipsite.  Cele mai multe obiceiuri de nuntă la români s-au moștenit din generație în generație, astfel că unele dintre ele sunt foarte vechi. Nuntă în perioada interbelică Pe vremuri cele mai frumoase nunți ale românilor se făceau cu siguranță la sate. Acolo, chiar și în vremurile noastre, tradițiile și obiceiurile se întrec în importanță, iar ulițele satelor răsună a veselie și voie bună. Atmosfera este una autentică prin joc, cântec, chiuituri, dar și nelipsitele practici tradiționale. "Hotăresc apoi ziua nunţii, ziua cununiei, făcându-se pregătirile trebuincioase. De comun ziua cununiei e zi de duminică. În ziua premergătoare, adecă sâmbăta, are loc „strigarea la nuntă” (invitarea). Atât din partea părinţilor fetei, cât şi feciorului, doi flăcăi sau feciori anumiţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi încălecaţi pe cai frumoşi, care sunt împodobiţi la urechi cu flori